Doină de decembrie

Se întâmplă zilnic lucruri care altădată ne revoltau. Azi trecem pe lângă ele cu indiferenţă. Alegem banii şi nu viaţa. Alegem starea personală de bine, în dauna celei generale, ca şi cum salvarea individuală ar fi posibilă. Alegem banii pentru noi şi moartea pentru restul lumii. Sigur, nefericiţii nu sunt ucişi pe loc, în direct şi la ore de maximă audienţă. Dar cui îi mai pasă de cei ce mor în urma deciziilor aplaudate de noi, când o casă nouă, o maşină mai luxoasă ori un concediu obscen şi musai exotic are deja măsura şoldului nostru, potrivită cu indiferenţa şi criminala noastră întoarcere a capului. Mai contează ceva?

În Harap-Alb, tânărul fiu de împărat primeşte o replică de la tatăl său: „de te-a învăţat cineva, bine ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut”. Dar, dacă e combinaţia diferită, şi capul prost întâlneşte sfatul rău? Mortul e vinovat, ca de fiecare dată. Vinovat că a crezut în cei ce-şi asumau rolul de câine de pază al democraţiei, în cel ce depusese jurământ de apărare a vieţii, în cel ce promisese că nu va precupeţi niciun efort, în cel căruia mai înainte i-a acordat votul ori căruia i-a întins o mână.

Ai ales doi metri pătraţi de ecrane digitale, vehicule ale minciunii instituţionalizate. Ai pus dincolo de spiritele înfrânte, de trupurile zdrobite de spaimă, alte câteva sute de metri pătraţi de ziduri ridicate între tine şi lumea căreia îi regizezi prohodul. Cine ţi-a pus în minte şi în braţ puterea de a construi în jurul tău o lume înşelătoare pentru cei pe care ai jurat că îi vei servi? Când unul dărâmă, altul e nevoit să îndepărteze urmele dezastrului, să construiască. Nu vom înţelege niciodată de ce se vând unii pentru câteva grade suplimentare de confort. Nu vom înţelege pe de-a-ntregul ce vor cu adevărat marii păpuşari, nici cine a decis care categorii vor lupta şi care au pierdut confruntarea încă înainte de a începe. Au săpat la temelia de instruire a minţii, de educare a spiritului, de antrenare a gândirii, distrugând învăţământul. Au picurat veninul unor judecăţi şi acum îi culeg otrăvitele roade. Banii sau viaţa?

Timpul înseamnă bani, spuneau. Nu pierde vremea, fiecare secundă pierdută înseamnă bani ce nu intră în buzunarul tău. Fii peste tot, spune că te pricepi la toate, lasă impresia că ai scopuri nobile şi fură privirile cu aparenţa bogăţiei. Te vor crede de-al lor, drumurile tale vor trece acum prin alte cartiere, zborurile vor fi la clasa business, sfârşitul de săptămână te va prinde într-un hotel cu multe stele. „Ce cald e aicea la tine” sună un vers şi cine mai vrea acum să ajungă la ceea ce pare un vis urât despre o perioadă nefericită? Tragi cu urechea, la momentul potrivit spui o vorbă unde trebuie, cui trebuie şi votezi cum ţi se cere. Apoi spui ce ţi se cere, scrii, susţii, argumentezi, promiţi, juri şi recompensele nu întârzie. „E ziuă şi ce întuneric”, dar nu-ţi mai pasă, când contul tău bancar arată ca o transcriere fonetică a unui ecou. Toată agitaţia din jur e un bâzâit de muşte ce vor fi reduse la tăcere odată cu frigul. Şi iarna e lungă. „Potop e-napoi şi-nainte”, dar e prea târziu să mai auzi clopoţelul conştiinţei. Ai pierdut legătura cu realitatea, ai construit una mai mare şi mai frumoasă, aşa credeai, asta după ce ai pus umărul la dărâmarea celei anterioare. Anunţi senin că podul de piatră s-a dărâmat. Anunţi la fel de senin că alţii au fost vinovaţi, că alţii trebuie să se sacrifice, că alţii vor suferi şi niciun nor nu-ţi întunecă minciuna. Ei mereu jos, tu doar sus, acolo unde nu mai ajung miasmele singurătăţii, ale dezamăgirii, ale naivităţii cu care au crezut tot ce le-ai spus. O, cum le-ai spus! O, cât de uşor s-au lăsat induşi în eroare!

Banii sau viaţa, banii tăi şi viaţa noastră. Nu te lăsa impresionat de acea învinovăţire colectivă, tu ai făcut tot răul, dar te-am lăsat să crezi că poţi împărţi vinovăţia. Nu-ţi vom găsi circumstanţe atenuante, vei răspunde pentru fiecare viaţă pierdută, pentru fiecare ban câştigat pe sângele victimelor. Şi sunt tot mai multe. Nu le ştii pe numele lor, dar le vei cunoaşte după suferinţă, căci rana lor va purta numele tău. Rana lor de moarte. Timpul nu va mai însemna bani, ci sânge. Ştiu, au anulat şi ticăitul ceasului, dar asta nu înseamnă că timpul s-ar fi oprit din loc. Din contră, se pare că timpul fuge mai iute acum, asta înseamnă că vor fi tot mai multe victime ale deciziilor tale. Morţi şi zile vei număra şi nicio sărbătoare din lume nu va putea răscumpăra vina. „Nu râde… citeşte-nainte”, deşi nu mai e mult. Măştile au căzut, ai rămas în minciunile goale. Noi ne adunăm în casa cea mare, luminile-s aprinse, masa încărcată, bradul împodobit. „Şi toate din casă mi-s sfinte”. Unde erai tu, Crăciunul se ţine fără sărbătorit. Unde erai tu, e acum un ţiuit supărător şi nu e tinitus, nici vorbă, e o rămăşiţă ancestrală a conştiinţei colective, una pe care nu o mai poţi opri. Nu există diagnostic pentru ceea ce simţi, căci medicina nu tratează conştiinţe sfărâmate.

Ai părăsit casa cea mare, casa noastră comună şi te-ai căţărat într-un zgârie-nori al egoismului, unul fără fundaţie, care a început să se zgâlţâie al naibii de tare. Şi nu, nu noi iscăm cutremurul, ci morţii cei ce se răsucesc acum în mormintele lor.

Ai crezut că e de ajuns să te porţi precum cei bogaţi ca să fii unul dintre ei. Ai crezut că e de ajuns să faci ceea ce fac ei, să-i imiţi, şi oglinda te va arăta mai tânăr, mai şmecher, mai puternic. Zona ta de confort e cea în care îţi permiţi să fii tu însuţi. Dar acolo nu mai e nimeni cu adevărat alături de tine. Ai avut timp să vezi. Ai avut timp să înţelegi. Ai ales să nu auzi nimic. Ai preferat să nu pui totul într-o unică ramă şi să cuprinzi imaginea cu sunet în mişcare. Era totul acolo, rula separat câte o poveste, un cântec, un plâns. Dar timpul costă bani, aşa te-au învăţat şi tu n-ai vrut, n-ai ştiut, n-ai vrut să ştii de fluturele din Madagascar. Dar cine poate anula zborul fluturilor? Doar frigul, şi iarna e lungă.