Deşi regula anotimpurilor ar trebui regândită, ce-a de-a treia lună de vară te face să priveşti inevitabil spre cămările în care îţi vei pune roadele. Vorbesc de cămările fizice, în care ne pregătim pentru crizele viitoare cu tot ce se poate păstra. Vorbesc de cămările sufletului, în care punem emoţii noi pentru a ne pregăti de cele viitoare. Vorbesc şi de cămările spirituale, acolo unde ne retragem să vorbim cu Dumnezeu, unde ne cântărim faptele şi ne antrenăm pentru saltul final. Dacă ar fi să ne luăm după unii, nu e niciodată momentul pentru o polemică socială. Am văzut în ultimii ani cât de uşor se lasă oamenii minţiţi, manipulaţi atunci când o anumită parte iese din echilibrul puterii şi, încercând să atragă de partea sa mase mari de aderenţi, le alege pe cele influenţabile, apăsând insistent şi repetat butonul de panică. „Încurcă-i, drace!” zice vorba românească de înţelepciune şi asta au făcut. I-au convins pe unii să se retragă în cămările de piatră, şi acoperindu-le cămările sufletului cu ceaţa neştiinţei şi egoismului, i-au învăţat să strige împotriva semenilor ce nu s-au lăsat ademeniţi de duhurile necurate ale deznădejdii, care de la împărăţia întunericului vin. Le pregătiseră cămări cu ferestre mincinoase şi fuseseră gata să-i arunce în afara lumii ca pe leproşi, uitând că mai ales acolo, în lumea durerii stă Mângâietorul, acolo e împărăţia luminii, între cei ce cu suferinţa cărnii îşi purifică zi de zi cămările sufletului. Poate că nu e niciodată momentul pentru o polemică socială, dar, când cei din jurul tău te-ar arunca atât de uşor într-un lagăr al uitării, cum mai poţi păstra demnitatea vieţii şi a morţii? Mai socoteşti ce cămară trebuie umplută mai bine? Te mai întrebi de unde suferinţa, tragediile, ignoranţa, prostia, laşitatea? Reuşeşti să vezi dincolo de tine? Când ai alături un copil, un părinte, un prieten care depind cu trupul şi cu sufletul de ceea ce faci, nu mai ai timp să te gândeşti la propria ta persoană, binele vostru vine la comun, sănătatea ta nu are valoare în sine, ci ca forţă de a-l ocroti pe celălalt. Nu frica, ci iubirea dacă locuieşte în cămările tale, vei avea limpezimea privirii ce înţelege minciuna şi-o dă deoparte, înţelege viclenia şi nu se lasă în mrejele iluzorii ale binelui exclusiv individual. Nu frica, ci iubirea dacă locuieşte în cămările tale, vei înţelege că nu-i de-ajuns un singur pas spre a face bine, că drumul e lung şi mii de paşi nu sunt uneori decât un timid şi insuficient început. Vei vedea cât de departe eşti de dreptul Iov, dar citindu-i povestea, numai o parte din suferinţele lui de le porţi, vei şti că sunt încercări, căi de a umple cămările cele mari, spirituale, ce alcătuiesc, împreună cu ale tuturor, o parte însemnată din Împărăţia lui Dumnezeu. Nu frica, ci iubirea dacă locuieşte în cămările tale, vei putea cuprinde caracterul iraţional al răului, pe care forţele sale încearcă să-l susţină cu argumente emoţionale, făcându-te să laşi raţionamentul logic deoparte şi tot ce ai ştiut până la acel moment îţi este acoperit de valuri succesive de minciuni comode, ce se contrazic unele pe altele.
Să ne întoarcem la dreptul Iov, exemplu de neprihănire. El şi-a dovedit devotamentul faţă de Dumnezeu atât cu cămările pline de prunci şi de bogăţii, cât şi atunci când le-a pierdut, recunoscându-şi slăbiciunea. Dialogul celor trei prieteni, Elifaz din Teman, Bildad din Şuah, şi Ţofar din Naama cu Iov pare scris pentru zilele noastre. Lor li se alătură Elihu, fiul lui Baracheel din Buz, din familia lui Ram, şi împreună ei scriu una din cele mai elocvente pagini de înţelepciune privind firea omenească prinsă în lupta dintre bine şi rău. Ca de obicei, îndărătul numelor există semnificaţii. Astfel, Elihu înseamnă EL este însuși Dumnezeul meu. Elifaz înseamnă efortul lui Dumnezeu. Bildad poate fi considerat Dumnezeu este Adad (zeu edomit), edomiţii fiind urmaşii lui Edom (Esau, Geneza 36:1-17), Dumnezeu iubit sau veche prietenie. Ţofar e un nume onomatopeic, mai degrabă o poreclă şi în aramaică înseamnă ciripind, trezindu-se devreme sau mişcare circulară, coroană, săltăreţ, după alţii şiret, palavragiu. Cu valenţe poetice, argumentele lui Iov pot fi recitite şi reconsiderate. Apropierea lui de Dumnezeu se amplifică după toate pierderile suferite, dovedind puterea credinţei sale, iar răsplata nu a întârziat, aşa cum reiese din versetele finale ale capitolului 42: „Şi Domnul l-a pus pe Iov iarăşi în starea lui de la început, după ce s-a rugat pentru prieteni, şi i-a întors îndoit tot ce avusese mai înainte. (…) Şi Iov a mai trăit după aceea o sută patruzeci de ani şi a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi, până la al patrulea neam. Şi Iov a murit bătrân şi încărcat de zile.”
Şi pentru că e oricând momentul potrivit pentru o polemică socială, să privim spre noi şi spre cei din jur cu gândul de la Dumnezeu, nu de la cei ce ne îndeamnă la ură, căci nu frica, ci iubirea trebuie să locuiască în cămările noastre.
+ There are no comments
Add yours