Dispute etimologice

Spre deosebire de mulțimea de termeni tehnici și științifici cu o circulație redusă din pricina strictei lor specializări, alte neologisme de origine romanică au avut șansa să intre în limba română prin traducerile sau creațiile originale ale scriitorilor, dobândind astfel o carieră literară; scriitorii au îmbogățit în felul acesta sinonimia lexicală, sporindu-le, totodată, noilor cuvinte expresivitatea prin „vecinătățile” în care le-au introdus. În Dicționarul Academiei, neologismele bizar și bizarerie sunt ilustrate cu citate din scrieri ale pașoptiștilor Vasile Alecsandri (Gaița… imită orice sunete bizare) și C. Negruzzi („Stănică: – Mă mir numai de un lucru, cuconiță: cum dracu’ s’o potrivit ei să vie tot într’o zi. Caliopi: – Bizarerie, băiete, a micului zeu Cupidon”). Mai apropiat de definiția dată adjectivului bizar „de o ciudățenie neobișnuită, foarte ciudat, straniu” este citatul din proza lui Eminescu: „O lume întreagă de închipuiri umoristice…, care mai de care mai bizară și mai cu neputință”. Dicționarul limbii române literare contemporane păstrează citatul din proza lui Eminescu și adaugă un citat, cu nimic lămuritor, din romanul Zodia Cancerului de Mihail Sadoveanu: „Cine-a putut avea această idee bizară…”. Cititorii romanului își dau seama că adjectivul nu poate apărea decât în gura unuia dintre cele două personaje cunoscătoare ale limbii franceze. Pentru a se înțelege la care „idee bizară” se face referire, întregim enunțul, încadrându-l în contextul paginii sadoveniene: „[Abatele de Marenne] trecând iarăși în locuri singuratice cu tovarășii săi văzu o fântână cu cumpănă. – Nu înțeleg însă ce rost are o fântână construită aici. Cine a putut avea această idee bizară și la ce i-a folosit osteneala? Am lăsat în urmă Siretul și se mai vede încă în fundul văii, în ceața amurgului, lacul”. Răspunsul nu i-l dă Alecu Ruset, ci slujitorul acestuia, Bârlădeanu: „- E fântână pentru călători străini, întru amintirea morților. Bând cei vii, își potolesc și cei morți setea, pe cealaltă lume”. Același dicționar ilustrează valoarea adverbială a termenului bizar cu o frază din proza lui D. Anghel: „Nu lua seamă ce bizar îl priveau ochii de aur ai păsării ce se deșteptase pe ramura candelabrului”.

În ceea ce privește etimologia celor două neologisme, Dicționarul Academiei și cele care au urmat trimit la fr. bizarre și bizarrerie. Mai mult, în dicționarul tezaur se indică și sursa termenului francez în span. bizzaro „viteaz”. Pentru Alexandru Graur bizar este un cuvânt călător pe următorul „itinerar”: basc bizar „barbă”>sp. bizarro „brav”> it. bizzaro „curios”> fr. bizarre. Totul părea lămurit. Numai că…

Numai că, într-unul din paragrafele Incipitului cărții Alla fonte delle parole (La originea cuvintelor), Andrea Marcolongo propune o altă origine acestor cuvinte, motivându-și implicit demersul cercetărilor: „Atunci când cineva m-ar întreba ce înseamnă studiul etimologiei, nu pot să-i răspund decât: bizarerie”.Presimțind nedumerirea cititorului, autoarea simte nevoia să introducă derivatul în familia sa: „Ce cuvânt uimitor: bizar. El nu vrea să însemne nicidecum extravagant, straniu (sau, mai rău, nebun). Etimologic vorbind, bizar înseamnă «înțepătură (până la sânge)», «pișcătură». Cuvântul derivă de la o onomatopee romanică de o claritate infantilă: acel biz biz biz al unei insecte supărătoare care ne bâzâie la urechi în serile de vară, când, așteptând un apus leneș, poate cu un pahar de vin rece în mână, pe neașteptate, ne înfuriem. Înțepătura unei albine sau a unui țânțar care ne face să tresărim, ne trezește din toropeală și ne irită – italianul zice imbizarrito, literalmente «înfuriat ca un cal nărăvaș, lovit de streche», cuprinși de o subită mâncărime, amestec de durere și uimire. Această «tresărire» aduce cu sine un mod nou, inedit sau chiar nespus de a numi ceva. A căuta etimologii, întotdeauna bizare și picante, și a recurge la ele înseamnă a umple acel gol al limbajului care ne desparte de realitate; a de-construi un cuvânt pentru a ne re-construi ca ființe umane. Altfel spus, a simți revelația unui sens pe care îl pierdusem în faldurile memoriei sau în muzee ale cine știe cărui trecut [înseamnă] a ne descoperi pe deplin vii, bine înfipți în prezentul nostru”. Ne vin în minte rândurile cu care Constantin Noica își începe volumul Cuvânt împreună despre rostirea românească: „Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată. Căci orice cuvânt este o uitare și în aproape oricare s-au îngropat înțelesuri de care nu mai știi”.

Noua etimologie propusă de cercetătoarea italiană ne îndeamnă să ne apropiem de echivalentul românesc al onomatopeei care ne-a provocat însemnările de mai sus.