Una dintre scriitoarele pentru care latura spirituală este tot mai adânc înființată în scrierile sale este și Dorina Stoica, membră a Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România și a Academiei Bârlădene, orașul unde și locuiește. Cele unsprezece volume de poezie și proză scurtă sunt scrise sub semnul învățăturilor creștine. De altfel, poeta este colaboratoare a Ziarului Lumina, fiind apreciată atât de Episcopia Hușilor, cât și de Patriarhia Română, dar și de mulți cititori pentru care poezia religioasă este mană de lumină și binecuvântare.
Cel mai recent volum de poezii, Sentimente sub formă de acatist, apărut la Editura PapiruS Media, în anul 2020, nu se dezminte de la dezideratul evlavios, titlul său revelând această apartenență. Universul liric al poetei Dorina Stoica este creat la nivel ideatic și are la bază credințe ortodox-religioase, tradiții și obiceiuri bisericești, arealul poetic fiind clădit pe aceste concepte și pe cunoașterea profundă a lor.
Volumul prefațat de scriitoarea Daniela Șontică, jurnalistă în presa religioasă (Ziarul Lumina, Radio Trinitas), membră a Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, este format din două părți distincte și divergente din punct de vedere al compoziției literare, prima parte reprezentând un grup de cincizeci și trei de poezii de factură clasică, modernistă și neomodernistă, cea de-a doua parte, pe care autoarea a intitulat-o „Neterminatul joc”, fiind formată dintr-un ansamblu de gânduri și cugetări a căror trăsătură comună este credința în Dumnezeu. De altfel și moto-ul cărții semnat de Radu Gyr: „N-ai jindui după un strop de Rai, de n-ai purta un strop de iad în tine”, ne îndeamnă la meditație și întoarcere la valorile morale religioase. Prin debutul cărții cu poemul eponim Sentimente sub formă de acatist, cititorul este introdus într-o zonă de retrospecție și căutare interioară a unei vieți diferite de aceea pe care o percepem în mod firesc, paralelă traiului mundan, o viață interioară a luminii și credinței, a purificării prin cuvântul sfânt: „Să știi că ieri, am plecat într-o altă viață,/ din viața noastră de mâine, clădită/ pe temelia unor speranțe năruite.// Voi coborî infernal în zile cu ploi de vară,/ Voi agăța rugăciuni pe aripile unor îngeri/ prea triști ca să mai fie păzitori,/ și legăminte șoptite sub patrafir într-o duminică/ cu dangăt de clopot, fugărită la o margine de răsărit,/ acolo unde ploaia de bucuria întâlnirii cu soarele/ desenează un curcubeu și niște sentimente sub formă de acatist,/ ori sub formă de catismă.”
Fiind un volum cu tematică religioasă este de așteptat ca simbolurile (rugăciunea, acatistul, slujba, duminica), imaginile și personajele repetitive (Dumnezeu, îngerii, sfinții, liturghia), precum și metaforele ori comparațiile să aibă ca fond trăirile legate de dragostea de Dumnezeu.
Dorina Stoica pornește „într-o călătorie inițiatică,/ departe de propria ființă,/ spre Dumnezeu”, pe un drum atipic, marcat de singurătate și reculegere. În această experiență nu va lua cu ea decât „piatra de pe inimă, o sticlă cu apa de izvor” (simbol al apei sfințite), în timp ce „va croșeta cuvinte sub formă de păsări” din care se vor naște poezii. Drumul pe care l-a ales i se va părea poetei un paradox, învățăturile pe care le-a acumulat ani la rând, dar și cele ale scripturii (iată, spre exemplu, cele zece porunci) pierzându-și la un moment dat simbolistica, de unde și retorica întâlnită în diverse poezii, răspunsul tuturor neliniștilor fiind găsit în încrederea în Cuvântul Domnului: „Dumnezeu mă roagă/ Să nu ucid, să nu/ depun mărturie mincinoasă,/ să nu fiu desfrânată,/ să nu râvnesc/ la ce are altul în casă?// Dumnezeu mă roagă/ să nu fur, să nu mint,/ să nu asupresc pe/ văduvă și pe orfan,/ să nu dau la cel sărac ceva/ de mâncare, o haină, un ban?// (…)// Dumnezeu nu mă roagă nimic!/ Dumnezeu nu mă roagă/ nici să mă rog!” (Paradox, p. 40).
Pe lângă tema religioasă vom găsi și alte teme puternice cum ar fi: mama, singurătatea, insomnia, trecerea timpului, în jurul cărora vor gravita motive celeste (soarele, luna, stelele, întunericul, lumina), terestre (copacii, natura, păsările), acvatice (râul, ploaia), cuprinse în metafore surprinzătoare. Iată câteva exemple edificatoare: „o mașină stropește cu lumină iarba”, „trecătorii rup în fâșii întunericul”, „vântul bârfește copacii”, „pe umeri se odihnește povara zilei”, „sunt vie atâta timp cât prin vene îmi curge cerul”, „tripleți de îngeri fără aripi, născuți din fecioare fertilizate in vitro”, „mi-a dat să mănânc o felie mare de zare”, „vara aceasta este un fel de duminică fără cuminecătură” etc.
Multe dintre poeziile acestui volum sunt de factură modernistă, dominate de metafora revelatorie și de emoția intelectualizată. O altă parte sunt neomoderniste, marcate de imagini cotidiene îmbrăcate într-un mesaj subtil și metaforizat, textul extinzându-se până la poveste (Spitalul de urgență, Cuvinte sub mască, Se născuse pesemne foarte bătrân, Era soare și cald în ianuarie etc.). Această poetică existențială plină de reflexii și revelații devine parte rezonantă a liricii Dorinei Stoica. Unul dintre poemele revelatoare în acest sens este cel dedicat scriitorului Emil Brumaru, în care poeta punctează multe dintre trăsăturile poeziei neomoderniste: „Voi povesti într-o zi nepoților:/ «Am fost prietenă cu poetul Emil Brumaru pe facebook»!/ Ei vor spune: «Uau, ce tare/ Adică vă dădeați like/ și vă comentați poeziile?»/ «Da, avea Poetul niște poezii/ cu îngeri obraznici, senzuali,/ cărora le scria poezii,/ ori poate îngerii îi scriau poeziile!»/ Astăzi am aflat că i-a luat unui înger aripile/ și a zburat în Cer să afle taina tainelor,/ ori să scrie poezii despre iubirea/ de dincolo de profan” (Îngerul profan, p. 79).
Pe lângă creațiile metaforico-simbolice pline de lirism, în volumul Sentimente sub formă de acatist vom regăsi și poezii în vers clasic, balade, doine, pasteluri, dominate de prezența naturii, a anotimpurilor, a timpului, dar și a dragostei pentru țară, strămoși ori a iubirii materne. „Trece timpul prin frunziș/ când iute, când rezemiș/ trece, curge-neobosit/ Peste codrul ruginit./ Mi-a plecat copilu-n lume/ și îl strig încet pe nume.// (…)// trece timpul peste frunze/ toamna lungă o aduce/ trece, oasele trosnesc/ fiul meu, îmbătrânesc!” (Plâns, p. 63)
Cea de-a doua parte a volumului, „Neterminatul joc”, oferă cititorului, după călătoria inițiatică în lumea rugăciunii stilizate și a confesiunii poetei în fața lui Dumnezeu, un loc tainic al reculegerii. Versetele și aforismele care fac parte din acest capitol sunt pline de adevăr și înțelepciune. Din ele nu lipsește simbolul divinității, învățătura și revelația venind tot din acest nucleu de lumină atașat divinității și credinței: „Mulțimi de oameni și/ Dumnezeu atât de singur”, „Viața mea un șir lung de cuvinte./ Dincolo de cuvinte e cerul.”
Poeziile din volumul Sentimente sub formă de acatist sunt reflexiv-confesive, întocmai unor spovedanii al căror martor, Dumnezeu, este și marele lor binecuvântător. Ele surprind stări, emoții, sentimente în care cititorul se va recunoaște cu ușurință, mai ales în acest timp al marilor „de ce-uri” pe care un virus aproape de neînvins ni le ridică și a apropierii de divinitate pe care o resimțim „după o pandemie/ de frică globală ce-a pus lacăte mari,/ [nu doar] pe biserici și școli”, ci și pe sufletele noastre. Dorina Stoica ne invită să evadăm din tot acest infern mundan prin poezie, ea fiind vindecătoare, tocmai pentru că poeta „își caută loc în Lumină, răsărind în glorie și apunând/ într-o mare de cuvinte”, trăiri și sentimente, care nu pot decât să liniștească și să aducă bucurie, așa cum se întâmplă și cu poeziile acestui volum.
+ There are no comments
Add yours