„Dincoace de ultima vacanță”

Au trecut 20 de ani de când Marcela Peneş, cunoscută autoare de manuale, literatură pentru copii, şi nu numai, şi-a lansat, în cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus, Carte de învăţătură, 2002, în prezenţa unei „consistente audienţe” (cum remarca jurnalistul Sorin Ivan), volumul de proză: Dincoace de ultima vacanţă.

Se spune că un mare scriitor nu este numai cel ce demonstrează că deţine o forţă „demiurgică” de exprimare artistică incalculabilă în creionarea eternului uman, ci şi acela care are capacitatea de a reflecta asupra condiţiei umane cu o „maximă pregnanţă expresivă”, fie şi prin concentrarea asupra expresivităţii truisticului sau aforisticului generic. Asemenea cărţi emană idei revelatoare despre adevărurile umane şi dramele fiinţei. Poate într-o asemenea categorie am putea încadra şi ultima carte a Marcelei Peneş, ţinând cont de vocea inconfundabilă a eroului-narator între realitate, autenticitate şi amintire.

Dincoace de ultima vacanţă este o „altfel de carte. O carte neobişnuită, care iese din canonul genurilor, greu definibilă” – conturare sincretică făcută de Sorin Ivan în Prefaţă, încadrându-se – nu fără riscuri – într-un conglomerat de specii, un hibrid bine statuat, subsumând atitudini lirice, epice şi chiar dramatice. Confesiunea îmbinată cu ficţiunea literară ne duce mai degrabă spre accepţiunea cărţii ca un testament literar, apropiind-o de „saga” europeană şi americană, în subsidiar, o cronică de familie.

Dincolo de discipolii re-cunoscuţi prin aserţiunile autoarei, fără a ne asuma un prea mare risc, descoperim afinitatea cu modalitatea creativă, atât de discutată la timpul respectiv, a lui Radu Petrescu. Structura de aparent jurnal, suprapusă peste cea a unui memorial (fie chiar şi a unuia de călătorie care re-generează mai degrabă un amplu reportaj) poate demonstra că aspectul biografic, de document al textului este nesemnificativ, amprenta superioară a cărţii fiind valoric concepută şi reuşită în favoarea celui beletristic (transformarea persoanei în personaj literar). Această convingere a autoarei capătă expresivitate literară pe măsura amputării semnificaţiei de testament familial în timp.

Cartea reprezintă o sinteză spirituală a „unei vieţi de om, aşa cum a fost”, sfidând canoanele conformismului în creaţie și urmând un drum: acela al conştiinţei narative, fără impuneri şi imputări ale unui posibil portret critic subversiv, fapt constrâns de autoare şi prin paginile de „comentariu” al unor lecturi (cu acceptarea unui mod de intercontextualizare cu aserţiunile narative şi afective), măiestrit concatenate prin rafinament şi inteligenţă, parcă dorind să demonstreze că ar putea exista şi un alt fel de creator, poate chiar într-un spirit contemporan, pe dos, când estomparea graniţelor dintre diferitele specii şi genuri literare devine, mai degrabă, regulă a creaţiei, – convins(ă) fiind că istoria şi conştiinţa spiritului pot primi o valoare intrinsecă fie doar şi prin cufundarea într-o lume paralelă, cea creată de artă (apropierea de atitudinea estetică sau cea critică) – şi pasajele ilustrative nu sunt puţine (mai ales în arealul poeziei de care autoarea nu se poate desprinde).

Confesiunea auctorială face ca lectura în ochii unui receptor avizat să treacă de la o mărturie de gradul doi, la una de gradul întâi, fără a diminua persuadarea logică, şi valoarea discursului monologic sau dialogic, în măsura în care confruntarea cu faptele relatate de eroina-narator angajează în grad maximal elementele cu caracter de testament sau cele biografice (atitudine întâlnită la Radu Petrescu, dar şi la Marin Preda pe care autoarea l-a contemplat în taină).

În ceea ce o priveşte pe eroina-narator, simţim că reuşeşte să se înţeleagă mai întâi pe sine prin logosul asertiv, prin cuvânt, asumându-şi propriile fapte ca pe nişte împliniri adesea doar prin protecţia divină, cartea în sine devenind un excepţional fundal psalmodic, într-o viziune villon-iană neostoită, eliberându-se pe sine, ca într-un poem pedagogic, de povara morală a unor erori sau eşecuri, dar mai ales ale altora, într-o asemenea măsură, încât confesiunea (mărturisirea) să devină o formă de „catarsis”, de purificare a sufletului prin rememorarea etapelor anterioare („încet repovestită de o străină gură…”).

Metoda epică a unui presupus jurnal sau simpla reactivare a memoriei (voluntare sau involuntare) face din eroina-narator un personaj care nu se gândeşte numai la sine, ci mai ales la semenii ei, emanând parcă un spirit deonic, cu o suflare divină nubilată peste acest sentiment etern, dragostea sub toate formele ei: părintească, filială, prietenească, frăţească etc., făcând din ea esenţa existenţei omeneşti: „Sub aripa cu neobosită zbatere ce înalţă spre pacea celestă imnul fericirii prin iubire [s.n.], adun ceea ce a însemnat sacrificiul pe care eu l-am pus de bună-voie, ca pe o Ană, la temelia zidirii mele şi nu pot regreta nimic, chiar dacă de acolo din zid strigă tinereţea, frumuseţea şi sănătatea, toate acestea la un loc adunate şi numite simplu: viaţa mea”, exprimare cu valoare gnomică ce ne aminteşte sintetic de mituri autohtone concurente (vezi Marin Preda – „mitul fericirii prin iubire”).

Sfidând o potenţială atitudine diatribică (în parametrii unei validări caudine a creaţiei), autoarea realizează pagini de reportaj literar, amintindu-ne parcă un drum de la Odobescu, la Hogaş sau Geo Bogza, fără înrâuriri palpabile, se încheagă un discurs unidirecțional ce aminteşte de consacrare – pagini de reală măiestrie („Sub nisipul din pustie, cufundat e un popor…”).

Exceptând latura unui subsidiar al autenticităţii (testament, jurnal, memorial, didahii, interviu etc.), cartea rămâne realizarea unui incontestabil talent, scrisă cu vigoarea şi subtilitatea consacratului. Discursul curge clar, limpede, convingător (persuasiv), fără să trădeze, nici pe departe, condeiul unui novice în drumul spre câştigarea expresiei şi expresivităţii epice.

Şi dacă Destinul – ca să închei într-o parafrază laitmotiv – ar mai fi ținut-o pe autoare în fereastra luminii, pe tărâmul de „dincolo de ultima vacanţă…”, fiind și „deținătoarea” absolută a Abecedarului clasic după care au studiat mai mult de cinci generații, suntem siguri că Dincoace de ultima vacanţă ar fi fost doar un început dintr-o filă de istorie a unui dascăl devotat profesiei, culturii și libertății umane neîngrădite.