Din sufletul poetului picură cuvinte

Estimated read time 8 min read

În colecţia Scriitori sălăjeni a Editurii Caiete Silvane au apărut două volume aniversare la împlinirea a 70 de ani a scriitorului Viorel Mureşan. Cele două cărţi oglindesc atât poetul, cât şi criticul literar, două ipostaze în care îl regăsim în Poarta de fildeş, respectiv în Monede în aer.

Încă de la debutul din 1982, cu Scrisori din muzeul pendulelor, Viorel Mureşan şi-a conturat un proiect liric ce a cuprins stări ale sufletului său, trăiri din locurile în care a prins rădăcini, ştiut fiind faptul că de o viaţă locuieşte în Surduc, în Ţara Silvaniei. „Scriu pe colţul lăuntric al ochiului meu / fraze cu sânge mâncat de furnici / când o rază de soare / când o rază de lună”, ne spune poetul în Monede în aer, amintindu-ne de pilda în care Mitropolitul Bartolomeu nu dorea să fie numit Leul Ardealului pentru că, la bătrâneţe, leul cade istovit şi este mâncat de cele mai micuţe vietăţi, furnicile.

 

O poezie ce surprinde stări ale vieţii omului, ale societăţii în mijlocul căreia se află, conturându-se în silabe coapte „gata să cadă / în hăţişul de spini”, unde poetul este prezent, aducându-le mai apoi în faguri. Nimic nu se poate zidi fără sacrificiu, iar poezia, fie ea scrisă la fereastra casei, în mijlocul unui parc, sau pe crestele munţilor, presupune, la rândul ei, o înfrânare de la ipostazele lumii şi dedicarea întru cuvânt: „ca dintr-o superstiţie scriu poezii / numai cu creionul / ştiind că solzii grafitului / au înmugurit şi au crescut / pe fundul oceanelor”.

Poezia este despre deznădejdea omului, dar şi despre speranţă şi aşteptarea luminii care întotdeauna se revarsă peste lume după ce oamenii, ieşind din întuneric, numără răsăriturile de soare.

Poveştile acelea în care pomul vieţii îl însoţeşte pe om sunt prezente şi la Viorel Mureşan, o mare parte din creaţia lui fiind însoţită de aceste ritualuri. Şi ce exemplu mai concludent putem da decât versul „inima mea într-o scândură de cireş”.

În poemele lui Viorel Mureşan găsim „cuvinte şi fraze / spuse cu limba crestată a castanilor /…/ înşiraţi cum eram în poem / ca într-o seară de toamnă pe un peron / cu luminile stinse /…/ pe când Dumnezeu scotea din cuptor luna”.

Din sufletul poetului picură cuvinte la fel precum pictorul îşi aşază universul cu penelul pe pânză: „trebuie să însemnez toate poemele / oriunde ar veni / şi oricum s-ar chema”.

Cu creionul, aşa cum mărturiseşte poetul, reconstruieşte din cuvinte o lume aparte: „de nouă zile lucram / să fac pe cer o lună rotată şi plină / să-mi pot vârî prin ea capul / acolo unde se văd / lei cu albine în gură / şi scânduri de culoarea tutunului / ieşind prin pereţii bisericii”.

Dacă poezia dă sensul lumii dincolo de cuvinte, atunci, cu adevărat, şi-a găsit menirea în lume. Iată că la Viorel Mureşan, „în mijlocul oglinzii creştea o poiană / unde vin căprioarele să pască”. Poetul aşază prin cuvinte frumuseţi acolo unde ele lipsesc sau întregesc poveştile lumii: „de pe cer / o lună aproape plină mă roagă / să-i adaug eu bucata care-i lipseşte” sau „tu eşti această lumânare aprinsă / care arde-n întuneric / luminând doar pentru mine”. Şi ce declaraţie frumoasă pentru Înviere, amintindu-ne şi de povestea lui Lazăr, „un mort se ridică în picioare / între două zile luminoase / de vară”.

Echinoxist ca apartenenţă, Viorel Mureşan „reușește o formulă lirică în care expresionismul marilor cavaleri ai ruminației metafizice (Rilke, Trakl, Ștefan George, Paul Celan) se conjugă substanțial-alchimic cu suprarealismul mereu substanțial-poetic al lui Gellu Naum. Ca într-o «vecernie muzicală» în a cărei melopee profund elegiacă se intrică halucinante diaporame ale melancoliei caligrafiate parcă de un maestru al apusurilor milenare, Viorel Mureșan își etalează «tablourile obosite» ale scrisului său saturat deopotrivă de frumusețe și de combustie intelectual-senzorială”, spune Ioan Moldovan pe coperta  a patra a volumului.

Trecând prin Poarta de fildeş, Viorel Mureşan marchează şapte decenii de viaţă prin apariţia unui volum de critică literară. Lui i se adaugă volumul de poeme Monede în aer, ambele editate de Caiete Silvane.

Cititor avizat de poezie, dedicând un proiect în revista Caiete Silvane poeziei contemporane româneşti, dar şi celei internaţionale, Viorel Mureşan spune: „Condiţia mea de cititor de poezie care, în fuga creionului, lasă şi câteva însemnări pe marginea paginii, mă aştepta de multă vreme”.

Structurându-şi gânduri pe care le aşază în structurile literare, Viorel Mureşan scrie despre poeţii vremii, aşezându-şi cronicile în două părţi: D-ale poeţilor şi D-ale criticilor şi publiciştilor. Pornind întotdeauna de la o constatare generală, care are legătură şi cu scriitorul studiat, Viorel Mureşan intră apoi în structurile cărţii, comparând şi analizând, în funcţie de lumea literară a momentului publicării acesteia.

Primul text este despre Doina Cetea, secretar al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj de 40 de ani, autoare de poezie şi proză. „Cetice-le încep cu un poem în care, potrivit moralei de la ţară, rolul părinţilor este hotărâtor în finisarea profilului etic al cuiva”, scrie Viorel Mureşan despre volumul Istorii.

„Gabriel Chifu ilustrează un adevăr întotdeauna valabil, că o carte importantă nu se poate dispensa de temele importante”, este de părere criticul la adresa volumelor scriitorului prolific şi atât de prezent şi în presa culturală.

Viorel Mureşan îşi selectează cu atenţie atât autorii, cât şi cărţile acestora şi fragmentele pe care le comentează din acestea, declarând că „fiecare selecţie de autor dintr-o operă poetică, de dimensiuni considerabile, seamănă cu o construcţie de panouri mobile care, prin schimbarea structurii interne, oferă necontenit locatarilor săi o ambianţă primenită”.

Referindu-se la Gheorghe Grigurcu, poet şi critic literar, Viorel Mureşan spune că: „Măsura unui scriitor poate fi dată de abilitatea cu care mânuieşte epitetul”. Dintre scriitorii porniţi cu poezia din ţinutul bistriţean, îl amintim pe Olimpiu Nuşfelean, despre care spune că „atinge cota de sus a poeziei sale” prin volumul Unde aşezăm plânsul copilului, iar din Ţara Silvaniei îl amintim pe directorul revistei Caiete Silvane care, „prin poezie, trăind o viaţă mai adâncă decât se poate vedea, surprinde tragicul cel de toate zilele”. Din Satu Mare ne întâlnim cu „poezia unui eseist cu natură complexă, doritor şi capabil a urmări şi în plan teoretic trasee poetice dintre cele mai elaborate”, adică George Vulturescu. Mai scrie despre Dumitru Chioaru, Marian Drăghici, Rodica Marian, Markó Béla, Ioan Moldovan, Ioan T. Morar, Iustin Panţa, Dumitru Păcuraru, Ion Pop, Robert Şerban, Traian Ştef şi lista poate continua.

În partea a doua ne întâlnim cu critici literari ce-şi dedică proiectele poeziei, dar şi cu gândurile acestora, structurate în cărţi despre actualitatea vieţii literare – Al. Cistelecan, Nicolae Coande, Dinu Flămând, Andrea H. Hedeş. Daniel Moşoiu, Mircea Moţ, Dan Mureşan, Nicolae Oprea, mulţi dintre ei fiind şi eseişti şi poeţi.

Pe coperta a patra, Gabriel Coşoveanu scrie: „în postura de critic, echinoxistul Viorel Mureșan atestă câteva atribute imediat vizibile: temperanța, buna strunire a frazei, mișcarea în interiorul unor generații și tendințe pe care le cunoaște temeinic și, nu în ultimul rând, un fel de sfătoșenie tipică zonei pe care o reprezintă, mai ales dacă ținem seamă că are ascendență maramureșeană. Poetului din el îi face neîndoios plăcere să-i promoveze pe confrații stihuitori, și nu ne mirăm că peste două sute de pagini reprezintă comentarii la volume de versuri apărute mai ales în ultimii ani”.

În atelierul de creaţie, acolo unde Viorel Mureşan îşi ascute creioanele, pentru ca mai apoi să-şi adune gândurile pe fişe, iar mai apoi în opinii critice, observăm o ordine aparte care se oglindeşte şi în viaţa trăită în literatură.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours