Articole

Din nou, departe (Pseudo-jurnal)

Cine a reușit să mă cunoască, prin ceea ce scriu și îmi este publicat, o fi observat că, în urma secvențelor de viață derulate pe alte meleaguri, mai apropiate sau mai îndepărtate de orașul și județul* unde mi-am perindat majoritatea zilelor așa-numitei vieți (cele mai multe – cu folos, altele – fără, cum se întâmplă!), am notat „impresii” de călătorie, realitatea așa cum am perceput-o, am stocat-o în seiful memoriei, apoi, după o perioadă aleatorie, am eliberat-o cu o generozitate parcimonioasă (șarjă oximoronică). Propun, de fapt, un memorial de călătorie, divagând, îmi pare firesc, vezi bine, în autobiograficul intim și în opinii sentimental-subiective de natură estetică și moral-politică, ceea ce supără un număr inconfortabil de mare al contemporanilor nu doar aculturali, unii – chiar inculți. Se poate întâmpla ca detalii de exprimare să fie cunoscute din lectura altor autori care expun opinii asemănătoare despre perimetre identice, ceea ce justifică apariția butadei conform căreia „nimic nu e nou sub soare” (lat. nihil nove sub sole), pe de o parte, ori satisfacția lectorilor fideli acestei nobile îndeletniciri (lectura, cititul) de a reuși să „judece” originalitatea autorilor, pe de alta.

*

Începând cu luna mai 2019, n-am anticipat inițierea vreunei alte ieșiri din țară, cu excepția unui sejur spontan pe „nisipurile de aur” din Bulgaria. Mai fuseserăm în Balcic, și din respect pentru istoria României Monarhice. Am reușit să ne înnobilăm sentimental mângâind iluzoriu urme, delicate în măreția lor, ale prezenței Reginei Maria, „mama ostașilor (români) răniți” în luptele din Primul Război Mondial.

Iată, însă, motivația primăverii:

Două evenimente familiale au provocat decizia de a zbura încă o dată peste Atlantic. Fiica noastră, Alina-Sorana, urma să împlinească în 8 aprilie zece lustri de viață terestră, adică o jumătate de secol, în viziunea cronologică actuală; uluitoarea noastră nepoțică, Aveline-Marie, ajungea, în 22 aprilie 2022, la spectaculoasa vârstă de 6 (șase) ani. A doua noastră fiică, în ordine cronologică, Andreea-Liliana, și soțul ei, Liviu, părinții acestei minuni, pregătiseră o aniversare tocmai în Caraibe, menită a se constitui ideatic în Cadou, oferit și bunicilor ajunși pe Terra înainte cu mai mulți ani, în 30 aprilie – dumnealui, bunulețul, și 16 mai – bunicuța.

Cu o zi înainte, suntem obligați să obținem testul Covid-19, fără de care, indiferent de ipoteticul rezultat (pozitiv ori negativ), pe lângă dovada vaccinării anti-covid, nu am avea voie să începem călătoria.

Sâmbătă, 2 aprilie, ajunși la aeroport, ni se comunică obligația de a purta la îmbarcare doar tipul de măști agreat de oficialitățile austriece. Ora 13:30: Zborul transoceanic urma să debuteze cu o dezamăgire. Piloții aeronavei menite călătoriei de la Otopeni până la Viena, unde aveam escală de aproape două ore, au constatat defecțiuni la trenul de aterizaj, tocmai când au ajuns la punctul de start pentru decolare. Scuze de rigoare, echipe mobile pentru depanare, neliniște generală și, pe alocuri, nemulțumire liber exprimată, reîntoarcerea la terminalul aerogării, debarcare, recuperare bagaje, amânare pentru a doua zi dimineața, telefon acasă: veniți după noi, s-a amânat zborul, o zi pierdută, stricată, oboseală, stres. Ziua următoare, deșteptarea la 3:30, drum spre aeroport, repetarea procedurilor de îmbarcare, hai la poarta 15, verificări, intrarea în aeronavă, bună dimineața, good morning, guten morgen, thank you, danke, bitte, găsim locurile, e bine, la 6:30 decolăm spre Zürich; aici escala este de patru ore și jumătate. În sfârșit, iată-ne în super-avionul cu opt motoare, zburând la aproximativ 12.000 de metri altitudine, Doamne-ajută!, plin-ochi cu pasageri de toate națiile; limbile de comunicare cu echipajul și stewardesele: engleza, germana, franceza. Ajungem cu bine pe JFK, cel mai important aeroport internațional newyorkez, oprire la poliția de frontieră, dialog, amprentare, ștampilă pe fila pașaportului, recuperare bagaje; suntem așteptați și întâmpinați cu drag, firește, urcăm obosiți în jeep-ul Toyota al copiilor noștri, bucuria revederii, șapte ore diferența de fus orar în defavoarea noastră (de ce-or fi înghesuit scaunele în avion, încât să nu te poți mișca decât cu mari eforturi?!).

Zilele următoare, vreme capricioasă, salturi enervante de la frig la căldură, umiditate crescută. Ieșim în oraș. Aveline merge la școală dimineața, însoțită de tatăl ei (la 8:30 se intră în sălile de clasă). După-amiaza, la 16:30, buni și bunu’, mândri de nepoțica lor, o iau de la After school, spre marea ei bucurie. Acolo, aproape în același timp, ajunge și mami. Nu este departe; aproximativ trei sute de metri până acasă. Avem timp de sporovăială, ce-ați mâncat la prânz, ai mâncat tot? Cum a fost ziua de azi? Ajunși în apartament, ne jucăm, mâncăm fructe, facem teme, iar ne jucăm, exersăm pentru lecția online de chitară. Vineri după-amiază, sâmbătă și duminică (chiar dacă avem lecție de înot), mergem la locul de joacă din parc. În ziua de Paști căutăm și găsim ouă din plastic în toate culorile, în interiorul cărora sunt plasate minuscule jucării-surpriză!

Revăd bucuros locuri, case, peisaje, traseul spre parcul de joacă. Bătrânii copaci cu veverițe nu și-au abandonat habitatele. Serviciul de urbanism a îndepărtat, cum altfel(?), crengile bolnave. La revenire, intru în cochetul magazin cu wine&alcohols. Patronul indian al vinăriei mă recunoaște, ne bucurăm de revedere. Este scund, suplu și foarte prietenos. Are produse din toate țările mari producătoare din lume (Franța, Italia, Spania, California etc.). Raftul cu vin de Murfatlar e tot acolo unde îl știu, în stânga ușii de la intrare. El își amintește de preferința mea pentru vinurile roșii românești (Cabernet sauvignon, Merlot, Fetească neagră, Pinot noir). Cumpăr o butelie cu MerlotDoinița”, 7,89 $. Printre cele mai mici prețuri din magazin. Deși îi convine pentru achiziție, firește, își exprimă zâmbind mirarea. Văd în dreapta intrării vinuri din Bulgaria, la fel de ieftine, puțin peste zece dolari pentru butelia de 1,5 litri.

*

Ne pregătim pentru plecare către Aruba, insula din Caraibe. Vom petrece acolo șase zile. Facem bagajele. În New York, vremea este instabilă, mai mult rece, așa încât vom îmbrăca haine puțin mai groase, de toamnă. În aeronavă, temperatura nu depășește douăzeci de grade. A doua zi, dimineața, ne mutăm cu tot calabalâcul într-un taxi și… iată-ne, după tărășenia obișnuită a controalelor aeroportuare, în avion. E înnorat și plouă mărunt. Aparatul de zbor decolează la ora din program, se ridică deasupra plafonului de nori și… bunul Ra invadează prin hublouri. După patru ore și jumătate de muzică și filme, alese din meniul tabletelor fixate pe spătarul scaunului din fața fiecărui pasager, traversăm în jos prin norii din ce în ce mai deșirați, până vedem sub noi o mare dominată de turcoaz. Aterizăm pe una dintre pistele aerodromului caraibean. Formalități lejere. Un taxi ne duce la cea mai apropiată societate de închiriere a autoturismelor. Liviu optează pentru un Hyundai vișiniu, transferăm bagaje și turiști, se așază la volan, setează GPS-ul cu adresa unde vom locui, cuplăm centurile și pornim. Ajunși la destinație, ne întâmpină angajatul Agenției de Turism californiene, căreia Andreea și Liviu îi solicitaseră serviciile via Internet. O vilă cochetă și spațioasă, cu un mic părculeț în față și piscină cu apă de mare în partea din spate. Din holul cu o suprafață foarte generoasă (cuprinzând în stânga bucătăria-sufragerie), înzestrat cu fotoliu-canapea, măsuță dreptunghiulară, televizorul cu diagonala de 160 cm, masă rotundă cu patru scaune confortabile, se intră în cele trei dormitoare cu baie, și se iese la piscina înconjurată de spațiu verde, placat jos cu gresie antiderapantă, și dotat pe două laturi cu fotolii, măsuțe, șezlonguri, o altă masă rotundă pentru exterior, plus scaunele aferente, amplasată în apropierea unui grill racordat la rețeaua de gaz. A! Să nu uit canapeaua-balansoar. Reprezentantul agenției ne făcu instructajul necesar privind utilizarea prizelor și aparatelor electrice (cuptor, mașini de spălat – haine și vase –, aer condiționat, iluminat exterior, inclusiv luminile colorate din piscină), predă cheile, ne urează sejur plăcut și „goodbye!”

Insula Fericirii.

Așa este supranumită, m-a informat entuziast sufletul meu pereche…

Nu mă interesasem, cum ar proceda majoritatea semenilor contaminați de virusul călătoriilor cu țintă precisă, deci nu credeam că există în realitatea obiectivă. O socoteam o metaforă oarecare. În glumă, ziceam că este o ipoteză decurgând firesc din imaginația bogată a credincioșilor de orice rit vizând „harta” unui Paradis. Raiul. Ğanna. Nirvana. Unde și cei mai păcătoși dintre credincioși cred că vor ajunge, mizând pe mila și înțelegerea lui Doamne-Doamne.

O alcătuire de uscat (de la mlaștină, câmpie, la coline piramidale și ape: pâraie și lacuri). Vegetație tropicală. Miraculosul arbore Divi. Corali.

Ei, bine, așa i se prezintă omului contemporan, turistului, ajuns pentru întâia oară aici, în Aruba. Cel care dorește să afle mai multe, o caută pe Google. Dacă e locuită? O-ho! Foarte locuită! Cocotieri, cactuși de toate dimensiunile, citrice. Am nimerit în perioada de coacere și recoltare a nucilor de cocos.

Datorită entuziasmului celor mai tineri, am reușit să „explorăm” insula în lung și în lat, porniți în căutarea plajelor optime, începând din chiar clipa sosirii noastre. Am lăsat bagajele nedesfăcute, ne-am ales „garsonierele”, am încuiat casa, ne-am „îmbarcat” în Hyundai-ul nostru și „hai să facem cunoștință cu primele porțiuni de plajă și mare!”. Arashi Beach ne-a primit pe nisipul fin și alb-orbitor, ne-a poftit să-i încercăm apele călduțe, limpezi și foarte sărate, apoi să ne răcorim la umbra protectoare a teraselor acoperite cu frunze de palmier și stuf. Am simțit detașarea amicală a celorlalți turiști, amabilitatea spontană, sinceră, neafectată de interesul comercial al gazdelor. Îmi vine să cred că așa-numitul „sezon turistic” ține aici întregul an.

 

*Jibou-Sălaj-România.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.