Dilemă rustică

Era o zi caniculară când ulițele satului pustii păreau golite de viață. Doar ici și colo câte un cârd de gâște căutau licărul de apă din șanțul abia cosit, iar găinile se scăldau în praful drumului. De departe răzbăteau sunete de tractor și glasuri potolite, topite, parcă, și ele de căldura înăbușitoare. Era vremea secerișului. Până și copiii, pentru care nici căldura sufocantă și nici gerul cumplit nu constituie opreliști în joc, acum lipseau cu desăvârșire din peisaj.

Pe ulița largă ce ducea spre magazinul sătesc, pe care era lacătul pus încă de dimineață devreme, a apărut o căruță în care se aflau doi oameni: căruțașul, un om mic și slăbănog, „cât o mănușă de in”, ce-și ștergea abitir cu dosul palmei transpirația de pe frunte, iar alături de el, o doamnă tânără, îmbrăcată ușor, purtând pe cap o pălărie de pai, legată cu două funde sub bărbie.

După ce au cotit pe ulița de dincolo de magazin, doamna îl prinse ușor de braț pe căruțaș și-l rugă să oprească. În fața unei case îngrijite, zugrăvită în culori vii, pe o băncuță din lemn, stătea o femeie în vârstă, încălțată cu cizme, îmbrăcată cu un cojocel de miel, bine încheiat, și cu o broboadă mare, neagră pe cap. Doamna coborî din căruță și o privi contrariată:

– Bună vreme, la dumneavoastră!

– Doamne-ajută! salută femeia, punându-și mâna streașină la ochi să vadă cine o salută.

– De ce stați așa îmbrăcată în bătaia soarelui? Aveți grijă să nu cumva să faceți insolație!

– O, doamnă dragă! Nu te cunosc, da io nu fac unsolație de aceea niciodată! Amu adun căldură pântru la iarnă, că atunci îi baiul mare, că ne înțepenește sângele în noi de frig!

– Ei, lăsați, că doar iarna facem foc și ne încălzim, zise doamna zâmbind.

– Așe-i, pântru cine poate!

– Dar dumneata de ce nu poți? Nu ai copii?

– Ba, da! Am. Mulțam Domnului. Am avut nouă prunci. Pe cinci i-am îngropat! Mai am patru și gata-i treaba!

Doamna o privi șocată. Gândurile întunecate cădeau peste ea, cu greutatea cu care cerul cade pe pământ. „Cum poate o mamă să vorbească așa despre copiii ei? Adică să spui cu seninătate că ți-ai îngropat cinci copii și mai ai de îngropat patru! Doamne! E o femeie nebună! Crede că ea va trăi încât să-și îngroape toți copiii! Este o Medeea în variantă autohtonă!” se gândi doamna, fiind de-a dreptul lipsită de puterea de a articula vreun cuvânt.

Femeia tuși ostentativ și îi întrerupse gândurile ce o copleșeau, lăsând-o fără grai:

– Apoi văd că te miri tare, doamnă dragă! Io zâc să nu te minunezi ci să te gândești bine, oare care este cel pedepsit? Cel care se duce la Domnul, ori cel care rămâne aici? Te-aș ruga ca atunci când îi afla răspunsul, să vii să-mi spui! Io încă nu l-am aflat! Poate că îl afli dumneata și mi-l spui și mie! Pă mine tăt aici mă afli!

Femeia s-a ridicat cu greu și sprijinindu-se în toiag a intrat pe poartă fără să salute și fără să privească în urmă, în timp ce doamna a rămas încremenită în mijlocul drumului gândindu-se: „Chiar așa! Oare care este cel pedepsit ? Cel care a plecat sau cel care a rămas?”