Dicționar poetic: cumpănă

Estimated read time 6 min read

În paginile „despre mituri” din Geneza metaforei și sensul culturii, Lucian Blaga urmărește o „restaurație spirituală”, preocupat fiind să redea termenului mit „înțelesul său de obârșie” și să-i restituie acestuia „demnitatea inițială”. Disociind între mit și spiritul științific, între mit și alegorie, între mit și visuri colective, Lucian Blaga afirmă: „Miturile sunt plăsmuiri de intenție revelatorie și întâile mari manifestări ale unei culturi”. Întrucât mitul are înfățișarea unei „metafore” dezvoltate, firesc urmează pagini asupra esenței metaforice a limbajului poetic și implicit asupra materialului lexical ales de poeți: „Oricât omul modern a găsit că trebuie să se dezbare de mituri ca de un balast inutil, el continuă, fără să-și dea seama, să trăiască pasionat într-o permanentă atmosferă mitică. Ca o mărturie despre această atmosferă mitică, stau chiar cuvintele noastre. Întocmai cum diferitele obiecte poartă, fiecare în diversă măsură, o sarcină electrică, tot așa cuvintele noastre, chiar izolate, poartă în diversă măsură o sarcină mitică. Cuvintele precum «înaltul», «josul», «cerul», «pământul» etc. sunt încărcate cu o cu totul altă sarcină mitică, decât cuvinte ca «verticalul», «linia», «inferiorul» etc. Cuvântul «toiag» poartă altă sarcină mitică decât cuvântul «baston», care e deșertat de orice asemenea sarcină”1. Păstrând „tiparul” ultimului enunț, credem că nu greșim afirmând: cuvântul „cumpănă” poartă altă sarcină mitică decât cuvântul „balanță”, la rându-i deșertat de asemenea sarcină.

Cumpănă, de origine latină, s-a impus în limba română prin intermediul paleoslavului konpona; asupra lui se oprește Lazăr Șăineanu atunci când vine vorba despre „cuvinte latine specializate românește”: „Campana în evul-mediu «clopot și balanță», ambele numite astfel după provincia Campania, a transmis românește, sub forma cumpănă, numai sensul din urmă”². Ca și alte cuvinte vechi, și acesta a cunoscut o evoluție a sensurilor, în urma căreia s-a îndepărtat de orice „angajare materială”, cum ar spune C. Noica. De la sensul propriu „cântar format dintr-o pârghie cu brațe egale de care atârnă talere”, prin analogie, și alte obiecte sau părți ale acestora au primit numele de cumpănă; dintre acestea, cumpăna fântânii a devenit element de decor recurent al liricii descriptive (Scârțâie’n vânt cumpăna de la fântână – M. Eminescu, Plânge-un pui de ciocârlie/ Sus pe cumpăna fântânii – O. Goga). Substantivul a ajuns la sensuri figurate, sugerând măsură (Cumpăna, nepoate, e bună la toate – Anton Pann), judecată (Unde cumpănă lipsește, rea întocmire se păzește – I. Golescu), primejdie (Bărbatul ei… murise într-o cumpănă, zdrobit de un brad într-o furtună – M. Sadoveanu). Termenul intră în lexicul dominant al creației blagiene nu atât prin frecvență, cât prin sfera lui semantică, în măsură să întrețină „ambiguitate”, ce îndeamnă la recitire, meditație. În creația sa poetică, Blaga recurge la substituenți metaforici, care mai păstrează imaginea „tiparului inițial”: amiaza, umerii, echinocțiul („caldul septembre”). Există, în viziunea lui Blaga, o „cumpănă a lumii” (Arhanghel spre vatră), ale cărei „brațe” sunt lumina și umbra, ziua și noaptea, viața și moartea, trupul și sufletul. Două sunt poeziile în care cuvântul apare în titlu. Prima este La cumpăna apelor, care va da și titlul volumului din 1938:

„Tu eşti în vară, eu sunt în vară. În vară pornită
către sfârşit, pe muche-amândoi la cumpăna apelor.
Cu gând ducăuş – mângâi părul pământului.
Ne-aplecăm peste stânci, subt albastrul neîmplinit.

Priveşte în jos! Priveşte-ndelung, dar să nu vorbim.
S-ar putea întâmpla să ne tremure glasul.
Din poarta-nălţimei şi până-n vale
îmbătrâneşte, ah, cât de repede, apa. Şi ceasul.

E mult înapoi? Atâta e şi de-acum înainte
cu toate că mult mai puţin o să pară.
Ne-ascundem – stins arzând – după năluca de vară.
Ne-nchidem inima după nespuse cuvinte.

Poteca de-acum coboară ca fumul
din jertfa ce nu s-a primit. De-aici luăm iarăşi drumul
spre ţărna şi valea trădate-nmiit
pentr-un cer chemător şi necucerit.”

 

Grafic, atrage atenția cititorului frecvența semnului de punctuație „forte”, punctul; ni se pare că astfel, prin pauze, este accentuată greutatea cu care se încheagă și se rostesc, totuși, gândurile. Sugestia de echilibru, de calm aparent, de supremă asumare a destinului se traduce prin propoziții enunțiative. După lectura poeziei, se înțelege că sensul sintagmei „cumpăna apelor” nu rămâne unul strict de specialitate (geografic), ci el primește conotații deschizătoare de noi zări. În ciuda mulțimii termenilor referitori la spațiu, poezia vorbește despre trecerea insidioasă, „de nălucă”, a timpului. Înainte, înapoi au valori temporale. Propoziția interogativă: E mult înapoi?, așezată la mijlocul versurilor, pare a face să tremure echilibrul fragil al unui moment al vieții; însăși recunoașterea prin cuvinte a acestei stări ar putea destrăma armonia trăirilor. Înaintarea în timp a fost o continuă aspirație „pentr-un cer chemător”, iar ceea ce urmează (coborârea potecii), chiar dacă va avea un alt ritm („mult mai puțin o să pară”), ascunde „nebănuite trepte”… spre veșnicie.

Cumpănă a pierdut concurența cu sinonimul neologic balanță. Împrumutat din franceză, acesta își are originea în lat. pop. bilancia (forma clasică bilanx, -ancis este compusă din bi „doi” și lanx „taler, disc”). Două au fost căile prin care s-a impus neologismul: limbajul economic („balanță de plăți”, „balanță comercială”) și limbajul publicistic (aproape toate ziarele publică zodiace care aduc sub ochii cititorilor termenul în discuție). Pe cale de a fi eliminat din vorbirea curentă, cuvântul cumpănă trăiește totuși prin bogata frazeologie (a ține, a sta, a pune, a cădea, a arunca în cumpănă) și prin refugiul înnobilant al Poeziei, căci ne amintim de cuvintele lui Blaga: „Poetul nu este un mânuitor, ci un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvinte din starea lor naturală și le aduce în starea de grație”. Mai ales că însuși tărâmul locuit de poeții neamului este unul ales: „Noi nu ne găsim nici în apus, și nici la soare-răsare. Noi suntem unde suntem: cu toți vecinii noștri împreună – pe un pământ de cumpănă” (L. Blaga, op. cit., p. 330).

 

Note:

1 Opere, 9, Trilogia culturii, Ediție îngrijită de Dorli Blaga. Studiu introductiv de Al. Tănase, Editura Minerva, București, 1985, p. 376.

2 Încercare asupra semasiologiei limbei române. Studii despre tranzițiunea sensurilor, cu o alocuțiune – prefață de B.P. Hasdeu, Ediție îngrijită, studiu introductiv și indice de Livia Vasiluță, Editura de Vest, Timișoara, 1999, p. 307.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours