Stihuri ce-au ieșit în lume
Tăcută, cu pașii arși de-atâta dor,
Scriu stihuri ce încă n-au fost scrise,
Că drumul meu de-atunci și până acum
A fost presărat mereu numai cu visuri.
Versurile am început să mi le cânt
De la răsărit și până la apus,
Dar azi, ele au prins contur
Și-au tăiat curcubeu-n absolut.
Idei ce s-au ivit din neant
Și-au căutat un loc sub soare,
N-au mai putut și-au explodat,
Dorind să se arate-n plină floare.
Sunt stihuri rupte din lumină,
Stihuri ce încapsulează nemurirea,
Purtând în ființa lor
Al tinereții elixir.
Trăirea-i dată de simțire,
De drag de viață, de trăit cu sens,
Însă versurile și-au bătătorit calea
Și-au cerut să iasă-n lume.
Stihuri scrise de-o mână tânără, firavă,
Rămân drept mărturie
Că sufletul meu spintecă zarea,
Atingând nemurirea.
Trenul vieții
Hai, viață, să stăm la o cafea
Și să-mi mai spui ca alteori povești,
Să-mi văd destinul cum curge
Prin geamurile-mi sufletești!
M-a privit nedumerită
Și-apoi mi-a zâmbit perfid,
Că n-are timp, că fuge în goană,
Ca să răpească și alte amintiri.
Am tăcut, pentru o clipă,
Și-am dat din cap că o-nțeleg,
Dar sufletu-mi șoptea adesea
Că trebuie s-o opresc, ca să pot să-i amintesc…
Cum trenul vieții m-a purtat
Prin valuri când liniștite, când învolburate,
Și m-am oprit la stația
Fericirilor nemăsurate.
Tinerețea îmi bătea în geam
Și repede eu i-am deschis,
Era ca floarea de migdal pictată
Ce înflorea numai în vis.
Am prins-o-n palmele fragile
Și i-am promis că n-o s-o las să-mi scape,
Doar că timpul fugea alene
Și gândurile mele se cereau cântate.
I-am spus să se oprească
Și în stația Speranței,
Că poate drumurile de-acum
Vor fi cu praf de stele pudrate.
Aici, un dor puternic mă lovise în piept
Și se zbătea neîncetat,
Când mi-am dat seama că acum
Tăcerile-mi toate voiau a fi îmbrăcate.
Cu timpul, ele transformatu-s-au în versuri
Ce astăzi tocmai le citești,
Sperând ca o fărâmă din ele
Să îți aline dorurile sufletești.
Urcată sunt în trenul vieții
Și-aștept răspunsul la final,
Dar până atunci las mărturie
Că sufletul meu cântă autenticul ființial.
Când o dâră de lumină se șterge…
Mi-amintesc și-acum de acea noapte rece, bunico,
Când timpul n-a mai curs și-a înlemnit,
Atunci am simțit o durere asurzitoare,
Când bătăile inimii tale nu s-au mai auzit…
Ce gust pot să aibă marile tăceri
Și ce greutate poartă-n ele!,
Că ești singur în fața morții
Și n-ai cui să-i mai ceri mângâiere…
Am vrut să discut iar cu soarta
Și să-i mai cer ceva,
Să-nghețe timpul în pași fragili,
Ca să pot încă o dată a te mai îmbrățișa.
S-a uitat la mine cu viclenie
Și n-a rostit niciun cuvânt,
Atunci am înțeles că viața
E doar o fărâmă de pământ…
Din celălalt capăt al efemerității vieții
Te strig, poate mă mai poți auzi,
Dar nu primesc niciun răspuns de la tine
Și tăcerea nopții îmi frânge ochii inimii.
Mi-ai lăsat doar amintiri de-acum,
Ce le voi păstra cu sfințenie în orișicare colț de suflet,
Însă n-am să uit nicicând,
Că tu mi-ai fost leagănul dorurilor nespuse.
În nopțile pline de dor,
Să vii să vezi dacă mi-i bine
Și să-mi mai spui ca alteori povești,
Ca să pot să respir a veșnicie.
