Dialog esențial

Traian Ștef

Traian Ștef: Dragă Viorel, când ne-am întâlnit noi la Cluj, în 1975, colegi de an, de facultate, de cameră, eu abia începusem să scriu poezii. Tu erai deja umblat prin tabere literare, aveai lecturi de poezie serioase… Cred că te-ai simțit și ai vrut să fii poet devreme. Ți-a trecut gândul ăsta prin minte? Când? Cum?

Viorel Mureșan: Dragă Traiane, cred că ți-ai propus să mă țintuiești la un stâlp al infamiei prin întrebări dificile. Și văd că procedezi metodic, făcându-mi o anamneză atât de amănunțită. Pentru asta nu doar că te-ai introspectat, având tu de altfel o memorie foarte bună, dar se pare că te-ai și documentat, căci asemenea lucruri nu se inventează cu ușurință. Oricum, mi-ar fi foarte greu astăzi să recunosc că am visat de timpuriu să fiu poet și că m-am simțit astfel. Există însă, la copii mai ales, și gesturi cu valoare de prolepsă, adică un fel de evocare în avans a unui eveniment ce se va întâmpla. Tradiția extrabiblică consfințește un astfel de moment, amintind că micul Moise, pe la trei anișori, fiind luat în brațe și ridicat în joacă de însuși faraonul, i-ar fi înhățat acestuia coroana de pe cap, punându-și-o sieși. Mutatis mutandis, și la o altă scară, cine știe ce ghidușii om fi făcut și noi, fiecare pe la casa lui, la vârsta cea nevinovată, în care să se fi putut citi vreo tartuferie a destinului. Iar taberele de creație despre care pomenești erau ale UTC-ului și se desfășurau după chipul și asemănarea unei mult hulite școli de literatură. Să-ți dau un singur exemplu: în vara lui 1972 eram la Căciulata, parte componentă a orașului Călimănești, și nimănui dintre dascălii care ne învățau scrisul poetic nu i-a trecut prin gând să ne îndrume spre Mănăstirea Cozia, aflată la doi pași, sau spre cea de pe insula Ostrov. Iar dacă s-ar fi întâmplat, urmări cu aer nefast ar fi ajuns până jos, în școlile de unde veneam. Am fost trimis și eu acolo pentru că am început să scriu versuri timpuriu, dar ele erau departe chiar de cea mai palidă umbră a poeziei.

T.Ș.: Ai fost primul meu maestru, m-ai îndemnat spre anumiți poeți, ne-am plimbat discutând prin locuri pitorești ale Clujului, de tine știute, m-ai dus în cârciumi cu personaje grotești… Tu îți recunoști un maestru în ale poeziei?

V.M.: Aici, exagerezi, numindu-mă așa. Sigur că știam anumite colțuri ascunse ale Clujului, încă din armată, unde mă retrăgeam când obțineam bilet de voie, să nu mă vâneze patrula. Acolo am hălăduit și cu alți prieteni și, câteodată, cu prietene, căci aveam voluptatea boemei. Apoi, când vine vorba de posibile modele, cred că și pentru că n-am frecventat niciun cenaclu, până la „Echinox”, poeții de care m-am atașat erau deja morți. Neîndoielnic, unul dintre ei a fost Blaga. Celălalt, Bacovia. Puținătatea culturii mele nu-mi îngăduia pe atunci acces la comorile poeziei muntenești, n-aveam încă nasul ascuțit spre izul balcanic: Ion Barbu, Tudor Arghezi. Abia pe parcursul anilor de facultate, și uneori împreună cu voi, m-am apropiat și de poeții care mai trăiau. însă, absolut singur, și nici nu știu cum s-a întâmplat, l-am descoperit pe Emil Botta, din care mi-am scris mai apoi și teza de licență. Cu tine împreună îl citeam asiduu pe Leonid Dimov, și să nu uităm că, scrisă la patru mâini cum se spune, sub semnătura noastră a ieșit și prima monografie a poeziei sale. Tu l-ai și vizitat, în scopul unui important interviu, publicat cred că în „Familia”. Apoi, cercul oniricilor ne-a devenit tot mai familiar: Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Emil Brumaru. Ba, acest cerc s-a lărgit și la poeți de alte orientări: Petre Stoica, Mihai Ursachi, Vasile Vlad, Mircea Ivănescu. Tot cam pe atunci, eu îl descopeream pe Urmuz, iar odată cu el, m-a atins și unda de șoc a avangardelor. Am avut chiar un episod de corespondență și două întâlniri cu Geo Bogza.  

Șansa de-a fi fost echinoxist obligă la prudența de-a nu cădea în trândăvie intelectuală, de a te cufunda în lumina eternă a cărților, de a-ți menține scrisul nealterat

T.Ș.: Amândoi am fost responsabili de numărul aniversar când „Echinox” a sărbătorit 10 ani de existență. Cum apreciezi apartenența la, eu zic, acest curent din cultura noastră? Primul cuvânt care-mi vine mie în minte e prietenie – „Echinox” ar fi un fel de lojă a prieteniei cald-respectuoase.

V.M.: Tocmai am în față acel număr 10-11-12 / 1978. Cu tresă albastră, puțin estompată după – iată – 45 de ani! Astăzi i s-ar spune: un număr de colecție, dar a fost mai mult de atât. În interiorul lui apare și primul Dicționar „Echinox” (1968-1978), cu 122 de mici medalioane, începând de la trei rânduri și mergând până pe la 30, în funcție de cât ne învredniciserăm fiecare să scriem până atunci. Despre prietenia exigentă de la „Echinox”, adesea invocată de Ion Pop, grăiesc cu elocvență textele noastre de acolo, dar și colaborările externe la acest număr, de la tableta lui Geo Bogza, scrisă special pentru aniversarea revistei, trecând prin Nicolae Manolescu, George Bălăiță, I. Negoițescu și până la semnăturile tinerilor, pe atunci, poeți lunediști, cărora abia le mijeau condeiele. Că fenomenul „Echinox”, la vremea aceea doar revistă și grupare, tinde să devină un curent, așa cum spui tu, mi s-a părut vizibil la celelalte aniversări, mai cu seamă la jubileul de-acum cinci ani, când s-au editat antologii în toate cele trei limbi ale „Echinox”-ului, volume omagiale, inclusiv unul de texte teoretice, subliniind o estetică „sui-generis”. Dar mai ales când s-a putut vedea, prin reuniunea atâtor redactori, câte reviste din peisajul actual au ieșit din mantaua „Echinox”-ului. În privința șansei de-a fi fost echinoxist, ea obligă la prudența de-a nu cădea în trândăvie intelectuală, de a te cufunda în lumina eternă a cărților, de a-ți menține scrisul nealterat.

T.Ș.: Ai fost, după repartiție, profesor de Sălaj până la pensionare. Cu același domiciliu, la Surduc. Te-ai simțit un marginal? Ți-ai potrivit scrisul cu această situație?

V.M.: Nuanțându-ți întrebarea, văd că ai dat singur și răspunsul: mi-am potrivit scrisul cu situația în care mă aflam. Să nu uităm că jumătate din viața de până acum ne-am trăit-o într-un regim totalitar. Atunci, dacă nu lucrai într-o redacție sau n-aveai un sprijin consistent, șansele de-a te vedea publicat erau minime. Oricum, aparițiile mele în presa cu vizibilitate, căci de cele editoriale nu prea a fost vorba, erau atât de capricioase, încât nici nu puteau fi luate în seamă. Dar eu citeam și scriam poezie cu îndârjire, cred că numai dintr-un fel de inconștiență. La urma urmelor, și aici în Sălaj, oamenii se nășteau și mureau, aveau parte de bucurii sau de drame, ca peste tot, făceau dragoste și se rugau, chiar dacă pe ascuns, beau și simțeau cum le trece viața, trăiau spaime, uneori aproape de inefabil, se admirau sau se invidiau, iar toate acestea se cereau exprimate de cineva. Unul dintre primii comparatiști, Fernand Baldensperger, risipea, cu peste un secol în urmă, mitul unui spațiu ales în care ar trebui să locuiască scriitorul: „Lumea exterioară și proiectările sale în sensibilitatea noastră sunt, în mod firesc, însăși materia creației.” Și tot el m-a scăpat și de complexul marginalității, arătând că opere de mare relief se pot naște oriunde: „Cine poate ști dacă nu tocmai colțul de țară pe care nu l-a exploatat ascunde accidentul de teren, ciudățenia de floră sau de faună care ar putea dezminți constatările pe care am crezut că le-am făcut altundeva?” Așadar, sunt motive să considerăm că a fi sau a nu fi pe val, în anumite circumstanțe, e doar chestie de sociologie literară.

T.Ș.: Când ai observat că poezia ta a atras atenția criticii literare? A existat cineva care să fi sunat clopoțelul? Ai ieșit tu din bârlog?

V.M.: De obicei, data debutului în volum este cea care îl înscrie pe poet pe o orbită a valorilor; în funcție de ea este și înseriat într-o generație literară. Tot cam de la această dată începe și receptarea sa critică; poate doar în cazul lui Arghezi să se fi întâmplat altfel, căci între debutul în revistă și cel cu volum trecuseră 31 de ani! Au scris cronici atente la cartea mea de debut, în primul rând, câțiva dintre cei care au jurizat-o: Constanța Buzea, în „Amfiteatru”, Laurențiu Ulici în „România Literară”, apoi Dan Cristea în „Luceafărul”, Radu G. Țeposu, în mai multe publicații, Gheorghe Perian în „Vatra”. În „Echinox” am avut vreo două cronici, dar și în „Convorbiri literare”, în „Tribuna”. Ținând cont de anvergura personalității autorului, nu voi trece nici peste referatul lui Doinaș, așa cum mi l-a arătat redactorul de carte, care a putut vedea în volumul meu cel mai original manuscris din acel an, la „Albatros”, editura ce a ajuns „albatrosul ucis”. La „Familia” a scris N. Steinhardt, dar undeva către coada revistei, așa cum își publica el neprețuitele-i contribuții. A vorbit și la radio despre ea, într-o emisiune literară, Florin Mugur. Când a venit vremea Dicționarului analitic…, Ion Pop i-a făcut loc acolo, onorând-o cu scrisul Domniei sale. Prin urmare, ieșirea mea din bârlog, cum atât de poetic spui, a fost mai lentă și s-a prelungit până în pragul apariției următoarei cărți.

La „Caiete Silvane”, după o lungă perioadă de tatonări, m-am statornicit la cronica literară

T.Ș.: Știu că mulți poeți așteaptă lectura ta. Și au de ce pentru că eu am văzut cum citești și cum scrii. Aș zice că ești pe linia Pillat – Doinaș – Grigurcu – Ion Pop. Îți place, e o compensare necesară din cauza locului?

V.M.: Din nou înclin să-ți dau dreptate: că scriu despre cărți, în special de poezie, dar și de alte profile, suplinește cercul acela de literați și cafeneaua de care aș avea zilnic nevoie. Dar e și funcția unui „ego” al meu, frate cu eul poetizant și aflat la concurență cu el, căruia mi se pare că-i acord mai multă atenție, mai mult timp și care mai are voie să și greșească. Câtă vreme n-am avut un spațiu de exprimare, m-am mulțumit să fac însemnări pe marginea albă a cărților citite, fără nicio finalitate. Apoi, când s-a putut, mi s-au ivit oferte tentante: la „Poesis”, la „Familia”, câtă vreme ați fost voi acolo, la „Caiete Silvane”, unde, după o lungă perioadă de tatonări, m-am statornicit la cronica literară. Au mai fost și alte publicații care mi-au cerut colaborarea, m-am bucurat de prezența în paginile lor, fie și episodică. Cu trecerea timpului, m-am perfecționat, iar scrisul meu s-a transformat în „critică de atelier”. Acum văd cât de mulți poeți, unii foarte importanți, își doresc și opinia mea, atunci când publică o carte. Asta mă obligă la seriozitate și onestitate, pe care, îmi place să cred că cei care îmi trimit cărțile lor, le-au găsit la mine. Acolo unde nu dau peste poezia pe care o caut, fără să las urme scrise, trec mai departe.

Lucrez în maniera realismului fotografic, descriind obiecte pe care le inserez în ansambluri stranii

T.Ș.: Ce crezi că nu a fost văzut până acum în poezia ta? E o diferență între ce văd tinerii și ce văd colegii noștri de generație?

V.M.: Cred că orice creație ar trebui abordată și din perspectiva bibliotecii autorului ei. Dacă s-ar vedea cât am subliniat în anumite cărți, uneori cu mai multe culori, despre poezia pe care o scriu s-ar putea vorbi mai obiectiv. După lecturi aprofundate, combinate cu experiențe curente, apoi cu alte lecturi, acel eu poetizant ajunge la momentul când se contemplă pe sine, ca un credincios între pereții strâmți ai confesionalului, după care își drege glasul în vederea mărturisirii, poate dramatizându-l puțin. Așa ajung și eu, din când în când, la gesturi poetice care pot avea o notă de suprarealism. Alteori, lirismul meu poate avea tăieturi gotice, bazate pe imagini șocante. În ultimul timp, lucrez tot mai mult în maniera realismului fotografic, descriind obiecte pe care le inserez în ansambluri stranii. Nu în puține locuri, perspectiva din care descriu lucrurile pare a fi a unui pictor cu defecte de vedere, iar asta au observat criticii cei mai subtili, cam din toate generațiile, de la Al. Cistelecan, la Péter Demény, ori Cosmin Perța. Ce nu s-a spus încă e în legătură cu un fel de antenă cosmică cu care e prevăzut acest eu liric, captând recurent aștrii tutelari, soarele și luna, detaliu în care eu simt o formă de comunicare cu divinul. Și ar mai fi, între aspectele încă nerelevate, monologul orientat spre comentarea unor situații regizate, rostite mereu în fața unei mari entități feminine. Mai mult nu vă împărtășesc, încercând să-mi joc cât mai bine rolul de autor.

Prin orice lentilă aș privi-o, poetică sau nepoetică, lumea de sub ochii noștri e tot mai scălâmbă

T.Ș.: Dar lumea asta cum o percepi? Printr-o lentilă poetică șlefuită timp de 70 de ani…

V.M.: Tu văd că ai început să vorbești despre numere. Am citit undeva că poeții interesați de timp sunt niște angoasați. Sper că nu e și cazul tău. Prin orice lentilă aș privi-o, poetică sau nepoetică, lumea de sub ochii noștri e tot mai scălâmbă. Până și poezia începe să semene cu expresia unui vid mintal. Omul care locuiește într-însa, cel blestemat să formeze omenirea alături de semenii săi, a ajuns la cuvintele lui Cioran: „Teologia n-a putut lămuri până acum cine e mai singur: Dumnezeu sau omul. A venit poezia. Și-am înțeles că-i omul…”

T.Ș.: Dragă Viorel, ai trăit la Surduc aproape 50 de ani cu Zoe. Ai să-i spui ceva să se simtă bine că a stat lângă un poet dedicat poeziei? Așa, să rămână…

V.M.: Chiar îmi trece prin cap un gând, pe care l-aș șopti la urechea ei peste vreo zece ani: „tocmai împlinisem 80 de ani și tu-mi erai alături:/ răsfoiam hârtii/ întorceam leneș/ filele unei cărți// deasupra mormântului/ printre petale de cais/ se încurcau albine”. Ca într-un album de familie, poezia se numește Aniversare.

Oradea / Surduc, ianuarie, 2023