Articole

Destinul sincerității

Lucian o zbughi spre valea Gostilei, prin Dosul Luncii. Trecând valea o luă la fugă prin pădure, tot privind în urmă. Nu cumva să-l ajungă securiștii. Apoi o luă pieziș prin pădurile de fagi din Dosul Rădăcinii, ajunse la pădurile din Față. Zgâriat pe față și pe umeri de crengile pinilor ce-i ieșeau în cale. Suflând greu, ajunse în Valea Malului. Se opri și privi spre malul drept al lacului. Trecu puntea de lemn, peste scurgerea apei de la dig, urcă apoi cărările bătătorite de pe marginea lacului, ce duceau spre dealurile din Halașteu și Valea Pleșii. Voia să ajungă la Șura Pintii cât mai repede. Acolo se simțea în siguranță, era sanctuarul său de pace și liniște, pentru că în singurătate găsise siguranța vieții. Tot privea în urmă, ca nu cumva securiștii să-l prindă, să-l aresteze, ca pe tatăl său.

Chemat de splendoarea naturii, Lucian se aciuase în una dintre grotele ce erau la Șura Pintii. Aici se simțea în largul său. Cunoștea fiecare ungher al acestei Șuri, dar în gând îi rămase întipărită imaginea arestării tatălui său.

Începuse înserarea. Iar soarele se topi în mirajul fantasmelor ce veneau de la miazănoapte. Privea necontenit acest spectacol al culorilor ce-l dădea un asfințit de soare, printre crengile și frunzele ce cădeau din fagi la apropierea nopții. Simțea adierea vântului ce-l copleșea cu amintiri, dându-i speranțe că totul va fi bine. Părea neajutorat în acest amalgam al gândurilor și suferințelor provocate de acești oameni. Credea că noaptea îi va oferi tăria de a intra în lumina sufletului, unde visurile se îmbină cu dorințele și iubirea față de tată, să-l facă să treacă peste momentele acestea. Simțea că-l ajută natura! Un viezure se strecurase aproape de el, și-l privea cu ochii mici, dându-i niște senzații ciudate. Se speriase. Se spune despre viezure că atacă omul chiar la organele genitale! Cât adevăr o fi, nu știu! Lucian îl privi, apoi luă o creangă de fag, uscată, îndreptând-o spre viezure. Dar acesta nu se clinti din loc. Parcă aștepta momentul să-l atace. Se uitară unul la altul câteva minute, apoi Lucian simți cum viezurele voia să-i vorbească într-o limbă, numai de el știută. Intuiția îi spunea că există o relație între om și animal. O relație de amiciție, care să-i dea curajul de a intra în sfera inteligibilului, unde omul se contopește în universul cunoașterii. Dar viezurele se întoarse, luând-o la pas domol spre iederile ce ieșeau din dosul stâncilor. Lucian zâmbi, amuzându-se de această întâmplare. Îi era foame. Ce să facă? Ce să mănânce? Își aduse aminte de alunii de la poalele pădurii ce dădea la intrarea în Halașteu. Aici era paradisul lui pământesc! Trăise de mic copil pe dealurile Halașteului. Le cunoștea ca pe propriul buzunar! Era toamnă. Păsările începuseră să zburde în voie, tupilându-se pe crengile copacilor. Din când în când se auzea un țipăt de cucuvea, anunțând venirea nopții. Coborî agale pe cărările ce duceau dinspre Șura Pintii spre Halașteu. Era întuneric. Spera să găsească alunii, ca să-și astâmpere foamea cu acești sâmburi buni, cu gust plăcut.

Halașteul îl întâmpinase întotdeauna voios, ospitalier, fie că era zi, fie noapte. Ierburile pline de flori și tufișurile de pe dâmburile Halașteului îi dădeau niște senzații aparte. Părea a se contopi în iureșul acestor peisaje de vis. Le adora, având senzația că devine una cu ele! Se inițiase în descifrarea tainelor naturii. Cunoștea fiecare locșor al buburuzelor, al fluturilor, al furnicilor, chiar și al viespilor care îl înțepau uneori, când venea la cosit iarba crudă, scorojindu-le locul cu tăișul coasei. Simțea că dăinuia cu natura! Ajunse la tufișul cu aluni. Prinse crengile, trăgându-le spre el. Culegea alunele cu o voioșie stranie, umplându-și buzunarele. Mai puse și în sân, strângându-și bine cămașa, să nu le piardă. Deodată se auzi un zgomot ciudat… o căprioară o zbughi la liziera pădurii îndreptându-se spre dâmbul din mijlocul Halașteului. Se speriase! Privi surâzător zicându-și în sine: „Ce noblețe!” Apoi, observă în depărtare mai multe căprioare. Era un spectacol fascinant al naturii. Un loc unde Dumnezeu crease omul și animalul! Se simțea copleșit de aceste priveliști frumoase, de razele lunii, ce se întretăiau cu ochii căprioarelor ce veneau din pădure. Se așeză pe iarba umedă privind acest spectacol mirific. Începu să plângă. Lacrimile i se prelingeau pe vârful nasului și pe obraji, ca un pârâu când se desparte de izvor! Puterile îl lăsaseră, iar curajul de-a intra în sfera raționalului îi cam pierise. Gândurile îl copleșeau, dar natura îi alina suferința. Privea tăcut, în depărtări… Razele lunii îi cădeau peste față, dându-i senzația că vor să-l ajute, să-i lumineze calea în viață. Tristețea îl copleșea, dar o voință venită din străfundul neprihănit al sufletului îl îmbărbăta, iar credința în Dumnezeu, parcă-l făcea mai puternic! Făcându-și cruce, se ridică îndreptându-se spre Șura Pintii, să se culce în una din grote. Se gândi ce înseamnă Halașteul pentru ei toți. Aceste dealuri acoperite cu verdeață și tufișuri, parcă venite din Paradis! Descoperise de la tâna că tânu făcuse horincă pe unul din pâraiele Halașteului. Dar care era acela?! O întrebase pe tâna, dar nu prea știa! Zicea că a fost nebun și numai horincă îi trebuia! Apoi îi veniră în minte imaginile fascinante de pe dealurile Gostilei, gândindu-se că Halașteul este cuprins în Dealurile Ciceului. Se întinde pe trei dealuri din suprafața Gostilei, înconjurat de păduri. Priveliști de basm. Aici te simți mai aproape de Dumnezeu. Tufișurile dese, pădurile de carpen, fagi, stejari, pini și alte specii de conifere, îți dau senzația că trăiești într-un univers primordial, unde omul era una cu natura, cunoscându-i tainele. Aici mă simt liber, o libertate apăsătoare ce dă unele tangențe spiritului. Locul, faptele pot deveni basme și legende prin conlucrarea spiritului cu natura. Nu cunoști timpul pentru că stă în loc! Se pierde în noianul materiei, al visărilor, al trecerii dintr-o pădure în alta, prin văgăuni și lemne tăiate, rupte, unde picioarele se afundă în frunzele uscate, îmbibate de nămol și apă. Iar pe cărările ce duc spre Capul Pietrii, întâlnești vestitorii materiei. Coroane de stejari te fac să te oprești, privindu-i cu o duioșie stranie. Simți că trăiești în alt univers, unde Dumnezeu este mai aproape de tine! Mestecenii te îmbie a-i privi de aproape, să vezi luciul angelic al scoarței de pe ei. Frunzele lor mici, dar multicolore, îți dau senzația că poveștile și basmele sunt adevărate, fiind ca un leitmotiv al gândurilor ascunse! Parcă începi să pricepi ce spune pădurea, ce taine ascunde. Te inițiezi în cunoaștere, mai ales în cunoașterea de sine! Te întâlnești cu un bondar ce zboară împrejurul tău, iar un țânțar te înțeapă, dar nu-l bagi în seamă, mergând mai departe, urcând spre inima pădurilor, unde așteaptă un alt univers viu, mai frumos, mai fascinant. Aici dai de alte mistere, de alte vieți ce-și așteaptă rândul la facerea materiei. O salamandră coboară din scorbura unui stejar, iar o alta se întinde pe frunzele uscate, parcă vrând să-mi arate cât de fericite sunt! Mai sus se aude un grohăit de porci. Urc, iar la liziera pădurii de stejar, un alt spectacol! Porcii mistreți caută ghindă și rădăcini, făcând mult zgomot. Mai jos, o ciută se adapă la fântâna din Halașteu, nepăsătoare la ce se petrece în jur. Acestea erau imaginile lui Lucian, care se contopeau în mintea lui de copil, ce visa să ajungă un om perfect! Un om al binelui, adevărului și frumosului. Visa să scrie mult, despre tot și toate. Visa absolutul.

Fiind obosit, Lucian se opri, așezându-se pe o buturugă uscată, încercând să zdrobească alune prin încleștarea mâinilor, dar nu reușea! Se străduia din răsputeri să le desfacă. Între timp, din mai multe încercări, reuși să zdrobească totuși câteva, luându-le sâmburii. Îi gustă subtil, tăcut, cu fața scorojită de bruma nopții, ce începuse să se depună pe trup. Ploaia de lumini ce venea de la razele lunii, prin frunzișul pădurii, îi dădea senzația că se află într-un univers multicolor, unde natura și omul se transpuneau într-un timp uitat de oameni. Că firescul lucrurilor a ajuns la apogeu și Lucian intra ineluctabil în miezul lucrurilor descifrând legile naturii! Gândindu-se la facerea lumii, la începutul materiei. Se opintea în gândire. Era liber să gândească, dar securiștii nu-i dădeau voie, îl terorizau cu legile marxiste. Ridicându-se de pe buturugă, cu capul plecat, trecu mai departe spre cărările ce duceau spre Șura Pintii. Îi era frică. Începuse să se lase frigul. Ajunse, aproape de vârful dealului. În dreapta era cărarea care ducea spre Șură. O cărare îngustă, presărată cu frunze umede și crengi uscate ce cădeau din fagii înalți. Uneori se auzeau crengi căzând din coroanele fagilor. Coborî, încet, atent la fiecare pas, să nu greșească, altfel putea să se prăbușească peste stâncile negre ce-i apăreau în față. Se prindea cu mâinile de fagi, îmbrățișându-i, făcând salturi de la unul la altul. Așa era mai sigur, pentru a ajunge la grote. Dintr-odată se auzi o trosnitură de crengi rupte. Încremenise! Se gândi la ce-i mai rău. „O fi vreun urs?!”, își zise în sine. Dar nu era, ci erau crengile uscate ce cădeau de prin fagii înalți și la contactul cu stâncile se rupeau, provocând un sunet straniu. Se liniștise, continuând ascensiunea spre grote și în sfârșit ajunse la ele. Grotele erau ca niște găuri săpate în stâncă, în plan vertical. Se vedea că sunt făcute de mâna omului, nu de natură. Alese una dintre grote, apoi își dădu haina de pe el, merse cu ea în mână, să caute frunze pentru a le duce la grota pe care o alese să doarmă. Culese frunze uscate, punându-le în haină, ducându-le la grotă. Știa că acestea țin loc de pătură, producând puțină căldură, nelăsând organismul să intre în stare de șoc termic din cauza frigului. Îl învățase tatăl său tehnica de supraviețuire în păduri.

(Fragment din romanul „Destinul sincerității” aflat în curs de apariție.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.