Destine, pânze și culori

Estimated read time 6 min read

David Foenkinos este romancier, dramaturg și scenarist contemporan, născut la Paris în 1974. Se impune ca un scriitor prolific al generației lui, biografia însumând peste 15 volume. Este apreciat de critica literară, obținând importante premii și distincții. Către frumusețe este un roman apărut la Editura Humanitas Fiction, în traducerea lui Daniel Nicolescu. Este o scriere rafinată despre rolul taumaturgic al artei, despre suferința manifestată prin creație, despre acceptare și renunțare, în esență despre frumusețe. Pentru artist, „frumusețea este emoția pe care o resimt citind anumite cărți, sau atunci când mă aflu în fața anumitor opere de artă”, mărturisește, într-un interviu, David Foenkinos. Atent la formă, de o eleganță deloc ostentativă, autorul creează un roman versatil și acaparator. Două personaje mențin baliza la suprafața epicului, Antoine Duris și Camille Perrotin, destinul lor intersectându-se pe tărâmul artei. Narațiunea se distinge prin crearea subtilă de portrete în tușe delicate, aproape imperceptibile la început, care capătă contururi clare pe parcursul derulării acțiunii.

David Foenkinos este adeptul tehnicii etajării și suprapunerii imaginilor, destinele se întrepătrund pentru ca mai apoi să se despartă pentru totdeauna. Protagonistul renunță la o prestigioasă carieră de conferențiar la Academia de Bele-Arte din Lyon, pentru a se retrage în intimitatea unui muzeu ca paznic. Fără vreo explicație, își lasă trecutul în urmă în speranța unui nou început, spre consternarea apropiaților: „Am hotărât brusc să plec într-o lungă călătorie”. În intimitatea muzeului, în scurtele răgazuri după plecarea vizitatorilor, Antoine poartă dialoguri tacite cu pânzele, eliberând „personajele de constrângerile ramei”. Pasiunea lui Antoine pentru artă este aidoma pasiunii pentru muzee a autorului, care la vârsta de 16 ani, grav bolnav, își găsește refugiul în artă. Arta este percepută ca o consolare, nicidecum ca o vindecare: „Se vorbește despre terapia prin artă, despre nevoia de a crea ca să-ți exprimi durerea”, idee recognoscibilă și în parcursul personajului feminin, Camille, devenită studenta lui Antoine, care își exprimă suferința prin culoare. Alte personaje, oarecum meteorice, dar necesare pentru a completa biografia protagonistului, sunt Mathilde, directoarea de la Resurse Umane, care îl și angajează, iar în timp va dezvolta o pasiune pentru erudiția lui Antoine, și Louise, fosta iubită, care îi declanșează o criză în plan afectiv. Atât Mathilde, divorțată, cât și Antoine, aflat în etapa „dezîndrăgostirii” erau într-o „convalescență emoțională”.

Cu un doctorat în arta pictorului italian Modigliani, pe care acum îl păzește la muzeul din Orsay, Antoine, obosit de rutina copleșitoare a discursului lui Fabien Frassieux în calitatea sa de  ghid, îndrăznește să-i întrerupă prelegerea anostă, completând cu aspecte legate din biografia intimă a pictorului, fapt ce-l intrigă pe Fabien. Acesta va fi și motivul pentru care Antoine va trebui să părăsească slujba abia dobândită. Momentul devine prilej pentru narator de a-și derula imaginile în sens invers până la apariția lui Camille al cărei destin se identifică până la un nivel cu acela al lui Jeanne Hébuterne, iubita lui Modigliani, care, la doar 22 de ani, se sinucide aruncându-se de la etajul cinci, pentru a se uni în eternitate cu acela pe care l-a iubit necondiționat și care a imortalizat-o în pânzele sale. Camille este dublu aspectată, pe de o parte este imaginea lui Jeanne, pe de alta este cea a lui Modigliani, a pictorului a cărui recunoaștere și validare este posibilă după dispariția fizică. Camille își descoperă pasiunea pentru pictură în urma unei experiențe dureroase, recăpătându-și puterea, temporar și aparent, prin artă: „Când ne aflăm în fața unui tablou, nu suntem supuși unei judecăți, dialogul e pur, opera pare să ne înțeleagă suferința și ne consolează prin tăcere, rămâne într-o eternitate neclintită și liniștitoare, singurul ei țel fiind să ne copleșească cu vibrațiile frumuseții”. Scrierea este pigmentată cu trimiteri interculturale, arta fiind adusă în prim-plan. Personajele își justifică frământările în și prin creație: „Cu Botticelli uiți de tristețe, spaimele se domolesc cu Rembrandt, iar supărările se împuținează cu Chagall”. Naratorul urmărește avatarurile ființei în încercarea de a se vindeca de trecut: „Uneori te poți vindeca printr-o simplă schimbare geografică”, mărturisește Camille care, după o lungă agonie, intră la Bele-Arte. Actul artistic o metamorfozează, o transpune într-o altă dimensiune, o eliberează de trecutul dureros: „Atunci când desena, lui Camille îi plăcea să simtă greutatea istoriei, geniile trecutului nu o intimidau. (…) Dimpotrivă, cunoașterea frumuseții îi sporea forța”. Antoine și Camille se întâlnesc sub același destin al suferinței. Eliberarea prin cuvinte sau prin tușe subtile devine sinonimă cu acceptarea, cu împăcarea: „Arta se potrivea cu noaptea”. Tablourile lui Camille trebuiau citite printre culori, pânza devine expresia haosului din interiorul ființei. Personajului feminin, complex și fascinant conturat, nu îi plăceau întrebările referitoare la geneza operei sale: „Nu suporta să fie disecată… prefera să lase creația în sfera inconștientului, îi plăcea taina care învăluia nașterea ideilor”. Arta trebuie creată, nu explicată, este manifestare a unor pulsiuni interioare, este frumusețea care aduce împăcare, așa cum concluzionează Camille. Pânza artistei este strigătul unei ființe lipsite de apărare, exprimă eșecul unei existențe pentru care se învinovățește, este expresia unui destin implacabil, coagulând în forma și nuanța ei tușe variate de la Munch, la Picasso și Modigliani, într-o viziune care o singularizează: „Deslușea în această studentă o personalitate originală, care avea cu siguranță, să se reflecte într-o voce artistică neobișnuită”.

Către frumusețe este un „dans hermeneutic” printre marii artiști, este un dialog intertextual, o incursiune spiralată înspre străfundurile ființei. Cartea este o pledoarie pentru artă pe de o parte, pentru eliberarea pânzei de propria ramă, pe de alta. Este, în esență, o invitație la reflecție, pentru că a contempla devine sinonim cu o căutare a propriului eu. Volumul, care poartă semnătura lui David Foenkinos, este un mozaic vizual al frumuseții.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours