Despre Sfânta Lumină de la Sărbătoarea Învierii Domnului la Ierusalim (I)

Unică este starea pe care pelerinul sau creștinul o încearcă în fața Bisericii Sfântului Mormânt, numită mai des de ortodocși Biserica Învierii, pentru că nicidecum moartea, ci slăvita Înviere a Domnului este temelia cea bună a biruinței creștinătății. Uriașa construcție adăpostește între zidurile ei locuri de mare însemnătate religioasă, o îngemănare de biserici aparent distincte, dar care stau mărturie ca un „întreg al tainei” că aici se sfârșește Drumul Crucii.

Biserica Răstignirii, Biserica Mormântului lui Hristos, Biserica Învierii, Biserica Luminii și a Vieții! Locul de unde începe Calea Veșniciei… Locul ce mărturisește Evanghelia Mântuirii.

Pentru cine are noțiunile elementare de credință creștină, aici se întâlnesc, practic, cele două Testamente, aici s-au împăcat Raiul și Iadul, întâiul Adam cu Hristos, perceput de creștini ca Noul Adam.

Aici, în chip simbolic, își întind mâinile strămoașa noastră Eva cu Maica Vieții, Fecioara Maria. Aici s-a zădărnicit viclenia diavolului prin sfărâmarea capului șarpelui.

Pentru cei credincioși, aici s-a stins puterea păcatului, aici s-au sărutat cerul și pământul, odată cu împăcarea lumii cu Dumnezeu, prin Hristos…

Tot aici s-a consumat cea mai înfricoșată dramă din toată istoria omenirii: fiii oamenilor au purces să-L omoare pe Fiul lui Dumnezeu.

Față de această dimensiune a răului, aici trebuia să se desăvârșească, în semn de cuvenită compensație, miracolul care a zguduit cerul și pământul: Hristos a înviat din morți, dându-ne nimb de iertare și veșnică viață…

Aici s-a coborât Hristos în iad, ca să izbăvească pre cei legați din veac. De aici s-a înălțat, apoi, cu tâlharul în rai, ca un veritabil Mântuitor, ca apoi, tot de aici, să se înalțe spre slava cerului ca un Dumnezeu Adevărat! Așadar, raiul și iadul, cerul și pământul, Dumnezeu și Omul, viața și moartea, aici s-au împăcat prin slăvita Înviere a lui Hristos. Și tot aici, la praznicul binecuvântat al Învierii de la sărbătoarea Sfintelor Paști, an de an, coboară Lumina Sfântă, miracol și mărturie, semn și binecuvântare, trimisă nouă de cel cu Adevărat Înviat!

Despre acest lucru se știa și cu toate astea s-au scris prea puține mărturii și, chiar și atunci când s-au scris, autorii au consemnat, uitând cu desăvârșire, sau poate cu rea-voință, să amintească momentele uluitoare în care, în străvechea istorie, au existat martori ai tulburătorului eveniment și prezențe din vechea noastră Dacie. Cum spuneam, numărul acestor mărturii este totuși mic și, chiar și așa, unele dintre ele nu au fost menționate niciodată. Majoritatea mărturisitorilor ne comunică uimirea și, desigur, emoția unică legată de Lumina ce coboară la Sfântul Mormânt al Domnului nostru Iisus Hristos în fiece zi de Sâmbăta Mare a fiecărui an.

Credem că, înainte de a purcede la o anume cronologie a acestui eveniment-miracol, se cuvine a aminti și de cele ce au precedat această anuală vestitoare – Lumină. Ne vom aminti, așadar, de începutul prezenței acestui semn coborâtor din slava lui Dumnezeu, acolo, pe vârful Taborului, când, în fața celor trei ucenici, Petru, Iacob și Ioan, s-a îmbrăcat Hristos în slava Dumnezeirii, moment al impresionantei Sale Schimbări la Față. „Slavă Ție, Doamne, pentru Lumina mărturisită pe Tabor, slavă Ție pentru Moise și Ilie, care au vorbit cu Tine, pentru ucenicii care au văzut Slava Ta și au auzit glasul Tatălui din nori, confirmându-te ca Izbăvitor al Lumii.”

Cel ce s-a arătat ca Fiu al Omului, iubind și vindecând pe sărmanii lumii aici, pe Tabor, s-a înveșmântat în Lumină cerească, dezvăluindu-se ca Dumnezeu, în veșmântul orbitor al Mântuitorului.

La fel de fascinantă și de dumnezeiască orbire a fost și Lumina ce a însoțit apariția Duhului în chip de porumbel și la fel de dublată de glasul Tatălui Ceresc.

Pentru mulți dintre cei ce s-au adâncit în studiul aparițiilor Sfintei Lumini, cele două etape preced „marele spectacol”, splendoarea în stare să taie orice respirație, când Lumina cea mai presus de fire a strălucit în Mormântul lui Hristos în momentul Învierii Lui!

Atunci, în seara zilei de 5 aprilie a anului 33 (d.Hr.), în Ziua Duminicii Paștilor. Există cel puțin două mărturii, a clericului Nechita (sec. X) și cea a medicului persan al-Masihi (sec. X) care întăresc ideea că: Sfânta Lumină a început să-și facă apariția încă din epoca lui Hristos, imediat după Înălțarea Sa, în fiecare zi de Sâmbăta Mare. Fără nicio întrerupere de-a lungul secolelor.

Prin urmare, după momentul Învierii, când Lumina necreată a lui Dumnezeu Creatorul, aceeași care a strălucit și în vremea Schimbării la Față pe Tabor, chiar scrierile celor patru Evanghelii amintesc de Lumina sub formă de nimb mandorla, care a înconjurat făptura lui Iisus în vreme ce se ridica la cer…

Încă din secolul IV (puțin după 326 d.Hr.), pe vastul platou al Muntelui Măslinilor, împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, a ridicat un altar în jurul pietrei albe de pe care s-a înălțat Hristos la cer. Pe piatra sfântă se disting urmele picioarelor lui Hristos, care s-au imprimat când Mântuitorul S-a înălțat la Tatăl… Aici s-a încheiat opera de răscumpărare a neamului omenesc. Aici, Fiul lui Dumnezeu a săvârșit taina mântuirii noastre, lăsând să se scrie și ultima pagină de Evanghelie…

Întrucât subiectul este tentant și nu ușor de cuprins, o cronografie exactă și riguroasă e greu de făcut. Dar a jalona anumite momente importante, impresionante, desigur, și nu lipsite de mărturii, se poate, fără a aduce vreo cât de mică atingere părerilor deja cunoscute ale unor voci sau prezențe la acele făptuiri ale miracolului Sfintei Lumini…

Admițând, cum spuneam, că Lumina a fost prezentă în fiece an de după Înălțarea la cer a lui Iisus, o primă și destul de comentată apariție este aceea de la anul 329, când are loc „târnosirea” Bisericii Învierii, în prezența împăratului Constantin cel Mare, moment la care a oficiat, la cererea împăratului, episcopul Andrei, întâistătătorul Episcopiei Tomisului, cel prezent și la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (în 325 d.Hr.), cel ce o însoțise și pe maica sa, împărăteasa Elena, în demersul ei de a descoperi Mormântul și Crucea pe care a fost răstignit Iisus. (Vezi Vlaherne, mica Dacie din inima Byzanțului, de Fl. Horvath).

Se cuvine să amintim și faptul că, după distrugerea mânăstirilor Palestinei de către perși, precum și a arderii bibliotecilor lor, s-a considerat necesară scrierea unui Tipic nou, de vreme ce vechiul fusese distrus. Anume o carte liturgică cuprinzând amănuntele slujbelor care trebuiau să se săvârșească în bisericeasca lucrare de la Sfintele Locuri. Cel care scrie lucrarea este sfântul Sofronie I, Patriarhul Ierusalimului (634-637), lucrare reluată și editată pe Sfântul Munte la 1851, cu titlul „Tipicul Mânăstirii Dionisiu”, din care cităm: „Sofronie I, Patriarhul Ierusalimului… El a poruncit să se cânte Lumină Lină la Vecernii în cinstea Sfintei Lumini, atunci când perșii au ars Biserica Învierii. Și, prin contribuția Patriarhilor Sofronie și Ioan cel Milostiv, Biserica a fost refăcută și s-a arătat pogorârea Sfintei Lumini, AȘA CUM S-A ARĂTAT ȘI LA TÂRNOSIREA TEMPLULUI DIN IERUSALIM”. Așadar, în mentalul Sfinților Părinți s-a păstrat amintirea faptului că prima apariție după ridicarea, zidirea Bisericii Sfântului Mormânt, s-a petrecut la „târnosirea”, sfințirea ei, moment întâmplat la anul 329 (d.Hr.), în prezența împăratului Constantin cel Mare.

Tot pe la acea vreme se pomenește și faptul că, la anul 330 (d.Hr.), sfântul Grigorie Luminătorul a așezat o candelă în Mormântul lui Hristos și, prin rugăciunile sale, „L-a rugat pe Dumnezeu ca la Sărbătoarea Paștilor locul să se lumineze cu o Lumină nematerială, fapt ce se petrece până în zilele noastre”, conform consemnării istoricului Kirakó. Adăugăm și mărturisirea istoricului arab al-Masudi, care notează: „Lumina a început să-și facă apariția încă din timpul construirii Bisericii Înălțării”.

Amintim, în continuare, perioada în care la Roma era uns papă Symachus (498-514) care, la anul 501 d.Hr. a refuzat să respecte calendarul ecleziastic stabilit după Alexandria și a așezat sărbătoarea Sfintelor Paști la o dată diferită. Atacat de mulțimea furioasă, care a și ucis doi preoți, Symachus s-a baricadat în bazilica Sf. Petru timp de patru ani. Surprins neplăcut, Teodoric, cel întronat la Ravenna, l-a trimis pe secretarul său, Cassiodor, la Dionisie Exiguul (cel Smerit), care la acea vreme era și secretar la Sf. Scaun, și profesor la Academia de la Vivarium de lângă Roma.

Dionisie l-a asigurat că doar o minune, „un miracol”, îl poate determina pe Symachus să-și schimbe hotărârea. Așa că, la anul 512, de Sfintele Paști, Dionisie l-a însoțit pe papa Symachus la Biserica Învierii unde, în fața lespezii de pe Sfântul Mormânt, au intrat dezbrăcați de odăjdii alături de acel călugăr ce păstorea „Frăția Sfântului Mormânt”, plecat de ani buni din Dacia, pe care toți îl chemau cu apelativul Moșul. După cuvenita rugăciune și invocare a Sfintei Lumini, aceasta a coborât pe palmele Moșului, uluindu-l pe Symachus.

O altă apariție, la fel de surprinzătoare, a fost cea din 617 d.Hr., la slujba de Înviere de după refacerea bisericii dărâmate de furia oștilor lui Hosroes al II-lea, regele perșilor, în 19 mai 614 d.Hr., Mitropolitul Efesului, Ioasaf, scria: „Când au ajuns… cam la mijlocul imnului [Lumină lină], au văzut o priveliște înfricoșătoare, o Lumină dumnezeiască a strălucit la Mormântul cel dătător de viață, [Lumină] care i-a înconjurat și i-a Luminat și care a aprins candelele agățate. În acel moment [ierarhul] a fost răpit în extaz și, suferind o bună schimbare [lăuntrică],… cu glas puternic a cântat: «Lumină Lină»…” (Lucrarea „Omilie la Lumină”, aflată în Biblioteca Națională a Rusiei).

Mai cutezăm încă un pas, dimpreună cu istoricul al-Masudi (940 d.Hr.), care a fost și geograf, etnograf și astronom, și care a călătorit în toată lumea veche, din Egipt până în India. Traducătorul său, doctorul Gamal al-Tahir, a corectat o seamă de greșeli ale altor traducători din opera lui al-Masudi. Redăm, după el, două fragmente pe care le considerăm edificatoare:

1. a) „Elena a construit la Elia (Ierusalim) biserica, cunoscută azi ca Biserica Înălțării și din acea perioadă focul își face apariția în această [biserică] în Sâmbăta Mare, în ajunul Paștilor…”
2. b) „Nu există nicio îndoială că al-Masudi consideră că apariția Sfintei Lumini datează din perioada construirii Bisericii Înălțării. Este sigur că istoricul a preluat această informație dintr-o altă sursă. Probabil a cercetat unele mărturii mai vechi, care nu s-au păstrat până astăzi.”

Ori, dacă ținem seama că împăratul Constantin cel Mare a participat la întemeierea, trasarea noii capitale a imperiului, în mod public la 330 d.Hr., este limpede că nu putea fi la Ierusalim decât în 329, pe când s-a „târnosit” Biserica Învierii…

(Va urma)