Articole

Despre literatura luciferică

Spre deosebire de Cornel Ungureanu care a investigat Istoria secretă a literaturii române, Radu Cernătescu ne propune, în Literatura luciferică (2010), o ingenioasă incursiune în istoria ocultă a literaturii autohtone. Sub acest aspect, subtitlul lucrării se dovedește elocvent. Nu întâmplător, cartea beneficiază de o prezentare elogioasă semnată de Cornel Ungureanu, unul dintre bunii cunoscători ai literaturii ezoterice. În recomandarea sa, profesorul timișorean insistă pe noutatea investigației realizate de Radu Cernătescu. Exegetul menționează că lucrarea conține patru dimensiuni distincte, din care sunt tratate „dintr-o perspectivă inedită istoria literaturii, critica (criticii), filosofia ocultă și esoterismul occidental (masonismul)”. Această abordare insolită are meritul de a releva pentru prima oară în spațiul cultural românesc „importanța circulației simbolurilor și arhetipurilor crescute în marginea societăților oculte de tip occidental”. Lucrarea oferă o nouă perspectivă asupra literaturii române, care nu mai este privită exclusiv din perspectiva criteriului estetic. Asumarea metodei comparatiste reușește să dezvăluie interferențele dintre Orient și Occident. Mai mult, deconspirând o serie de secrete ale masoneriei, O istorie ocultă a literaturii române aduce o serie de informații inaccesibile cercetătorului obișnuit. Confruntat cu subteranele literaturii române, Cornel Ungureanu nu își ascunde entuziasmul: „Autorul scoate la lumină arhive secrete, polemizează cu cercetători ai masoneriei românești pe care îi consideram, până azi repere”. Apoi încheie laudativ: „Carte inaugurală, Istoria luciferică a lui Radu Cernătescu mi se pare cea mai dură provocare a ultimelor decenii de critică și istorie literară”.

Specializat în științe hermetice și în arte esoterice, autorul își anunță atitudinea polemică încă din prefața lucrării, intitulată Pentru o antidogmatică a lecturii. Cercetătorul face elogiul cunoașterii simbolice, „în care s-a păstrat și perpetuat nostalgia vremurilor când zeii locuiau în cuvinte”, facilitând comunicarea omului cu absolutul. Radu Cernătescu menționează că, din secolul al XVI-lea până la G. Călinescu, în literatura română există „o subterană conotativă inaccesibilă criticii estetice de tip călinescian”. Cartea exegetului reprezintă o invitație lansată „cititorului antidogmatic” la o „speologie misterică” în măsură să dezvăluie o dimensiune încă necercetată a literaturii române. Lucrarea își asumă o atitudine polemică față de critica estetică, care a distorsionat scrierile polisemice ale clasicilor noștri. Din această perspectivă, este contestată poziția lui G. Călinescu, care este considerat până azi „dumnezeul analizelor literare”. Reducerea interpretării textului literar la „ambalajul lui estetic” este refuzată deoarece, preocupându-se de „floricelele de stil”, ea nu ține cont de „voluptățile noetice pe care le oferă palierul mistic-aplicativ al (sub)textelor scriitorilor inițiați”.

În locul liniei călinesciene, Radu Cernătescu propune o altă direcție de cercetare. Autorul Literaturii luciferice își imaginează ce s-ar fi întâmplat dacă școala de critică românească ar fi urmat linia hermeneuticii comparatiste propusă de Nicolae Cartojan în ciclul de conferințe Din tainele literaturii românești (1930-1944), de Aron Densușianu în Studie asupra poeziei române și de N. Iorga în Istoria literaturii românești. Introducere sintetică din 1929. Pornind de la operele acestora, istoricul literar este de părere că se putea ajunge la un alt canon critic, care ar fi marginalizat criteriul estetic și ar fi impus alte coordonate cursurilor universitare, generând un alt gen de racord cu „marea cultură”. Exegetul insistă pe elementele de noutate aduse de demersul hermeneutic, „care deplasează centrul de greutate al actului critic de la înțelegerea epistemologică, pseudo-obiectivă a textului, la înțelegerea subiectivă a structurilor transcendentale ale gândirii autorului său”. Spre deosebire de critica tradițională care tratează opera ca pe un „artefact comunicațional”, demersul hermeneutic „transformă lectura într-o experiență aproape religioasă și textul într-o omniefabilă arhetipabilitate”. Radu Cernătescu îi reproșează lui G. Călinescu faptul că a mizat pe „indivuația operei literare” și nu pe arhetipalitatea ei. Exegetul vorbește despre necesitatea unei istorii a literaturii române „axată nu pe text, ci pe contextul lui metafizic, nu pe decodarea estetică, ci pe infrastructura polisemică a mesajului, un demers transdisciplinar capabil să exhume numitorul comun al marilor opere, imperisabilul fond arheal de teme, simboluri și coduri prin care circulă transcendența și pe care se sprijină, la urma urmei, identitatea și măreția unei culturi”. Istoriei lui Călinescu i se reproșează lipsa aspirației la transcendență, neînțelegerea mistică a universului. Bazată pe un „instrumentar raționalist restrictiv”, exegeza practicată de „divinul critic” se dovedește insensibilă la „părțile abisale ale unui text de tip stratificat, cu finalități transestetice, la care au tins autorii aplecați mai mult asupra sublimului arhetipal al lumii decât asupra accidentului estetic formalizant”. Radu Cernătescu îi are în vedere pe autorii inițiați, „la care o veche matrice mystogenetică se întrevede în patternurile universalității, adevărurile imuabile care rezistă în textele lor ca niște chei transmisibile ce deschid/închid polisemic un text”. Pentru a-și ilustra ideile, exegetul oferă o serie de exemple ce vin să ilustreze inaderența criticii estetizante la „scriitura polisemică a unor autori români inițiați”.

Chiar dacă exagerările malițioase vizând opera călinesciană nu au cum să convingă, meritul autorului este acela de a deschide noi perspective în studiul literaturii române, care este abordată din perspectiva tradiției inițiatice pe care și-o asumă Masoneria.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.