Articole

Despre cuvinte uitate

Invitați de Cristian Pătrășconiu să vorbească „despre acele cuvinte vechi, la care țineți pentru frumusețea lor, pentru bogăția lor de înțeles și care, prin nefolosire ori din alte motive, sunt pe cale să cadă în uitare (sau au și căzut!), ceea ce, desigur, înseamnă o sărăcire a limbii, o întristătoare pierdere”, douăzeci și cinci de scriitori (poeți, prozatori, istorici și critici literari) acoperă câteva pagini din numărul dublu 25-26 al revistei România literară. Răspunsurile sunt „prefațate”, în pagina a treia, de Nicolae Manolescu în editorialul „Limba veche și-nțeleaptă” și de Gabriel Chifu în puzzle-ul „ființa cuvintelor”.

În prefața (altminteri necesară) a lui Nicolae Manolescu recunoaștem părerile acestuia despre „limba stricată pe care o vorbim astăzi”, despre starea învățământului/școlii, despre dascălii care îl „evită” pe Sadoveanu, despre „lipsa oricărui considerent de ordin istoric sau cultural al multora din vorbitorii de azi, în fond, de lipsa lor de respect față de cel mai mare bun național care este limba”. „Readucerea la viață” a cuvintelor, expresiilor și zicerilor (ș.a.) este necesară fiindcă: „Trecutul unei limbi ne călăuzește imediat spiritul către viitorul ei” (ne amintește directorul publicației cuvintele marelui lexicograf francez Littré) și ar trebui să țină cumpănă preocupărilor îndreptățite ale lingviștilor pentru starea actuală a limbii. Ancheta se dorește a fi un semnal de alarmă din credința că „nici un rău oricât de mic nu poate fi îndreptat dacă este ignorat”. (Ideea că o limbă vorbită prost „își periclitează identitatea care stă în rădăcinile ei” va fi dezvoltată în răspunsurile lor de Adrian Alui Gheorghe și Ioan Moldovan). Sunt invitați să răspundă condeieri, și nu lingviști, deoarece „nostalgie după trecutul limbii române manifestă de obicei scriitorii, de la Eminescu citire, care idealiza memorabil «limba veche și-nțeleaptă»”.

Afirmațiile lui Gabriel Chifu din primele rânduri („Cuvintele au ființă, au, negreșit, o viață a lor. Iar în cazul celor mai multe, durata existenței este una vremelnică, mai lungă sau mai scurtă. Ele intră în vorbire, cresc și apoi descresc, înfloresc și apoi se veștejesc, se nasc și apoi se sting, pier”) sunt bogat exemplificate, cu stăruință asupra unor cuvinte polisemantice (țâțână, a târnosi, lamură, a împărtăși), dar rar folosite astăzi („Din ce motive?” Nu mai sunt considerate cool, în trend!…). Numai printr-o „arheologie lingvistică”, ne reamintește G. Chifu, se poate ajunge la „adevărata încărcătură de înțeles a unui cuvânt”, așa cum au demonstrat-o Constantin Noica, Anton Dumitriu și, am adăuga noi, G.I. Tohăneanu.

Deși diferite ca dimensiune și viziune asupra fenomenului în discuție, se citește printre rândurile fiecăruia plăcerea redactării răspunsurilor și încrederea în capacitatea vorbitorilor de a alege cuvântul ce exprimă sugestiv adevărul gândului. Ideea că aceste cuvinte vechi sunt salvate de la uitare de scriitori în momentul în care sunt alese nu doar pentru culoarea locală sau pentru datarea acțiunii, „ci și pentru felul în care sună, pentru gustul lor” se regăsește în multe răspunsuri. Afirmând că „în fapt, literatura este locul în care aceste cuvinte se refugiază, în care ele mai viază”, Angelo Mitchievici aduce drept dovadă creația lui Mateiu Caragiale, „un colecționar de vechituri lingvistice”. Cuvinte precum suliman/sulimeneală, ferchezuire, scliviseala, sastisire „rodesc imaginația” prin rezonanța lor tulbure, prin plasticitatea expresiilor în care intră (ferchezuit la deznădejde), prin nuanțele surprinzătoare. Pentru Nichita Danilov, „cuvintele vechi reprezintă o comoară vie pentru colecționari, dar și pentru degustătorii de esențe, care le pot savura gustul și mirosul, refăcând în memoria lor afectivă imagini și întâmplările petrecute în alte veacuri”. Astfel de „degustători” au fost Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stănescu. La rându-i, Irina Petraș, după ce disociază între cuvinte uitate, învechite, livrești/rare, inventate, adaugă: „de vreme ce scriitori pot oricând resuscita cuvinte care le par încă doldora de sens și arome, nici un cuvânt nu e pe nedrept uitat. Ațipit în amintire, în texte vechi ori în dicționare, ar putea fi scos la suprafață și nu doar ca ciudățenie. S-ar putea pune la cale un Târg de cuvinte rare de antichități literare valoroase”. Numai în beletristică „cuvântul are valoare în sine, tinde să devină valoare independentă”, ne atrage atenția Mihai Zamfir și adaugă: „Cuvântul rar este în primul rând rar din punct de vedere fonetic și el trebuie să fie prins în plasa unor cuvinte obișnuite. Ele, aceste cuvinte obișnuite pun în evidență cuvintele rare”. Vasile Dan afirmă că: „Poeții scriu, în fond, într-o limbă uitată, pe care brusc cititorul și-o reamintește iluminat la lectură. Ei primenesc limba, nu fac altceva. O readuc la viață, o frăgezesc”. Versurile lui Mircea Cărtărescu din Levantul pot fi o confirmare a celor spuse mai sus. Aprecierile lui Toma Pavel („Levantul, un adevărat miracol își plimbă curtenitor cititorii prin Poarta otomană de acum mai bine de două veacuri rostind neîncetat cuvinte uitate. Strania lor prezență reînnoită vers după vers, pagină după pagină, subliniată de accentul valah al vorbirii, pune simțămintele furtunoase ale eroilor într-o lumină neașteptat de seducătoare”) și Ovidiu Pecican („în Levant se amestecă și se întâlnesc, se știe, multe registre ale românei, de la Eminescu la Nichita Stănescu, aidoma scărilor lui Escher…”) întăresc spusele poetului din Arad.   

Echivalarea vechilor cuvinte cu neologisme se dovedește, uneori, a fi aproximativă sau parțială și trezește în cunoscătorii limbii „nemulțumiri” și regrete. Răzvan Voncu: „vocabula dregător (derivat al verbului a drege, ere,care provine din latinescul dirigo, ere) conține în însăși rădăcina sa ideea că omul pus, vorba lui Marin Sorescu, «în capul trebii» musai să participe, prin efortul personal, la facerea de bine. Să repare ceva, să facă, generic vorbind, binele. […] Înlocuitorii contemporani ai cuvântului dregătorpreședinte, ministru, deputat, senator, primar – nu mai conțin nimic din acest imperativ. Sunt vocabule neutre și nu conțin, între sensurile lor, nicio obligație subliminală de servire a binelui public, de «reparare» a societății și a lumii.” Dan Stanca afirmă că doar „scriitorii și oamenii cu sentimente desuete” mai încearcă să recupereze ceea ce altfel ar fi definitiv pierdut. Ibovnică, „cuvântul la care țin cel mai mult fiindcă e ca și dispărut în limba română”, deși a pierdut concurența cu amantă, merită a fi recuperat fiindcă are parfumul lingvistic al acelor cuvinte „care au fost coapte în bălegarul răsăritean”.

Nostalgia pentru limba copilăriei îi determină pe unii dintre cei care răspund să alcătuiască liste cu regionalisme, cu variante lexicale cu circulație redusă, cu „vorbe de care mi-e dor” (Vasile Igna); din „cuferele patinate ale literaturii” alege Gabriela Gheorghișor cuvinte cu o expresivitate fermecătoare, zăbovind asupra unui cuvânt din vocabularul dragostei, dezmierdare, iar Horia Gârbea, după ce se oprește asupra unor cuvinte și expresii din graiul bunicii cu origini gorjene, încheie: „Din fericire eu nu mă satur niciodată de cuvinte și expresii inedite, mai ales aromate de parfumul trecutului”.

Urmând îndemnul lui Cornel Ungureanu „să citim, să recitim, să ne apropiem cuviincios de cuvintele limbii române”, multe dintre cuvintele uitate pot deveni cuvinte de neuitat. Putem începe lectura chiar cu răspunsul la anchetă al Monicăi Pillat intitulat „Un vis”. În replicile dojenitoare ale unor personaje din „azilul cuvintelor uitate” („- Dar rolul nostru e să le slujim, nu să le fim stăpâni”, „- Aici greșești, îmi spuse înțeleptul. Nu noi vorbim, ci limba ne vorbește…”) ni se pare a regăsi, reînsuflețite, afirmațiile unor mari scriitori, la care se fac dese referiri și în cuprinsul răspunsurilor la anchetă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.