„Și iarăși îmi încep ziua / privind”…
Stihul care deschide proaspătul volum al lui Viorel Mureșan – Monede în aer, Zalău: Editura Caiete Silvane, 2023 – pare-ni-se urmarea unei confesiuni inițiate mai demult, întrerupte o vreme pentru ca ființa auctorială să-și consolideze vechile întâmplări ale privirii, să le așeze la locul ce li se cuvine în alcătuirea personală.
Să le dea sens din sensul său.
În noua carte, poetul își continuă voiajul spre sine, pândindu-se în oglinzi dintre cele mai neobișnuite, care îl aduc aproape, însă îl și îndepărtează de substanța proprie. Autoscopia îi stârnește puterile dificil de îmblânzit ale imaginarului („scriu pe colțul lăuntric al ochiului meu” – Scrisoare) și descătușează eul de hotarele date, risipindu-l într-o sumedenie de chipuri, deconstruindu-l întru o revenire mai cuprinzătoare la sine.
Privindu-se în galeria de oglinzi, instanța auctorială execută salturi aventuroase între lumi („s-ar părea că prea multe vede / această fereastră / care stă și înăuntru și-afară” – Loc), tot atâtea ocazii de a sesiza că și realitatea exterioară se află în continuă metamorfoză, că elementele acesteia se întrepătrund aleatoriu, pier și renasc mereu în alte combinații, încâlcind familiarul și străinul, asemenea imaginilor caleidoscopice: „observ că în locul frunzei smulse de vânt / rămâne o gâscă albă pe cer // din ea cad ouă / precum o rostogolire de stânci // după ce le clocește mai multe zile / pasărea îmi umple bătătura de boboci / pe care nu mai prididesc să-i alerg // toată noaptea frământ împreună cu ei / noroiul care îmi acoperă geamul” (O rostogolire de stânci).
Nimic nu pare creat definitiv. Întâmplările poetice evocate sunt „broderii pe vid”, neispitite – la o privire de suprafață – de eventuale conexiuni, sunt crâmpeie de existență ce se produc și se autoproduc la nesfârșit. Sunt în frământare. Vederea și rezultatul ei se dovedesc, de aceea, în parte, sunt confuze, instabile („ca într-o bătaie cu bile între două păduri / privim în oglinzi” – Amânare), căci și oferta de contingent se caracterizează prin nehotărâre, tinde să curgă, să se dilueze. De aici și bogăția de conotații ale fluidului la care apelează autorul („luna / împinge fereastra spre noi / cu șovăiala râului / înainte de-a cădea în cascadă” – După-amiază cu măști; sau: „zilele noastre sunt cărți de joc / aruncate pe apă” – Amânare), precum și utilizarea motivului literar al corabiei pentru definirea condiției umane („locuim pe această corabie / unde numele noastre sunt două vulpi / întinse pe prag / între înăuntru și-afară” – Ceremonii).
Glisarea aceasta vulnerabilă – însă atât de fecundă! – între a fi și a nu fi, între știință și neștiință, între rânduială și dezordine e, credem, tocmai ambivalența ce generează o anume atitudine lirică, momentul unic când creatorul – deși prins adesea în cea mai banală realitate – atinge starea de grație, cu neputință de ratat: „ar fi nedrept / să se piardă clipa / când perechi de ciocârlii / îmi ies din urechi / să-și scuture cerul greu de pe aripi” (Pași din dormitor până în camera de zi); sau: „asfințind / soarele a lăsat în locul său / o spărtură / deasupra parcului zoologic // pe acolo șuieră vântul // toate jivinele se năpustesc / la poarta cea nouă” (Spărtura).
Contribuie la alternanțele amintite inclusiv hățișul de lexeme ce marchează indeterminarea („șesul brăzdat de adânci crăpături / ar putea fi cerul cu fulgere / răsturnat” – Deus loci; „iar ziua rămâne undeva peste râu / ca un asin cu toate poverile / pelerinului în spinare” – La poet ca și la pictor; „câțiva cai citesc crucile de pe deal / la fiecare nume scris pe lemn dau din cap / tresar / ba s-ar părea că și râd / ori nechează // cu gâturile întinse / împing un oblon / și undeva departe văd paradisul / tapetat cu câmpii de ovăz” – Herghelia), trădează intenția încă neconvertită în faptă („cum într-o dimineață / călare pe un nor / dă târcoale ferestrei / cu gând să se despartă de un locuitor / al unei clădiri de pe partea ei stângă” – Arhiva păianjenului; „și din când în când îmi întorc privirile / cum aș auzi dinspre manej / un nechezat / și bătaie de copită-n podea” – Bărbat scriind în mijlocul unei grădini), alunecarea spre reverie („eram în mijlocul vântului / și țineam în mâini capul neterminat / al reginei Nefertiti” – Despre petrecerea iernii) sau regresiunea melancolică – anunțată și de indicativul imperfect – într-un timp al copilăriei și al ludicului trăit cu seriozitate („aprindeam muzica în sfeșnicele înalte / de parcă eram prins în jocul acela / numit «Shakespeare și paharele cântătoare»” – Arhiva păianjenului).
Zăbovind cu privirea asupra secvențelor de real (cu tot cu cele dinăuntru, deseori mai adevărate decât universul exterior, palpabil), instanța poetică tinde să le monteze laolaltă, să le împrumute o oarecare coerență (chiar dacă vremelnică și cu numeroase spații goale), una care să-i poarte amprenta. Să fie povestea lui. Demersul îi aduce în față, în cele din urmă, tot imaginea proprie: amintiri subiective, persoane reale cu care eul interacționase în timp, cuvinte și gesturi ignorate la vremea lor, îndeletniciri ș.a.m.d., conjugate cu ecouri livrești, dar mai ales cu misterioase vedenii ce ar avea șansa, grație legitimării prin limbaj, să fie. E semn că realitatea din afară îi aparține, dar și că, lăsându-se examinată, îl cercetează la rândul ei. Mai mult: o privesc – țin adică de competența sa, ca ființă umană – sensul și unitatea pe care le atribuie acelor prefaceri. Poemele de acum devin, dintr-o atare perspectivă, atât marsupiul în care se configurează un destin, cât și propuneri de exersare a privirii, auctoriale și lectoriale deopotrivă. Deprinderile astfel căpătate ar regenera fundamental gestul, l-ar scoate din platitudine, din previzibil.
*
„Priveam cu ochii însă nu vedeam cu ei” (Deus loci)…
*
Este o invitație aceasta de a ne reconsidera legăturile cu preajma, de a o citi și asculta de fiecare dată cu emoție, ca și cum ar fi pentru prima oară, cu inocența și mirarea gestului dintâi („în fiecare sâmbure de măr / o femeie dusă pe gânduri / curăță de coajă un măr” – Ziua în care am salvat rândunica). Desprinși cu totul de spațio-temporalitatea noastră și neîndatorați culturii în care ne-am format. E relevant, din același unghi, textul intitulat Autoportret, unde făptura lirică e de-a dreptul eclipsată de cantitatea uriașă de proiecții subiective dezvoltate de ea însăși pe parcursul devenirii sale: „duc în brațe o căpiță de paie / iar spicele lor îmi acoperă fața // de-aceea / eu / lipsesc din tablou”. Pe de altă parte, poemul dezvăluie nevoia de autonomie a creației umane, puterea ei de a se elibera de cel care i-a dat ființă.
Pe o linie asemănătoare se situează și piesa cu titlul Gara, ce evidențiază condiția aparte a artistului, prezența și, în egală măsură, absența lui din peisajul uman comun, disponibilitatea de a evada la cel mai plăpând stimul: „alergând după un fluture / într-o după-amiază am părăsit / o veche fotografie de grup”. El este un visător ce se aventurează pe muchia realului sau un spirit treaz ce cochetează din când în când cu visul. Și înăuntru, și afară… Sunt ipostaze fluide, niciodată cu granițe liniștitoare, ale celui care se construiește pe sine cu fiecare poem, cu fiecare carte scrisă. Inventează astfel noi cosmogonii, ce își nasc ele înseși zeul. Putem spune, de asemenea, că nu mai este creatorul singura entitate care privește întâmplările realului; dimpotrivă, e rândul lumii din afară, în integralitatea ei, să cerceteze ființa. Scriitorul acceptă să se uite pe sine, să se piardă din vedere pentru ca lumea abia inventată să prindă viață cu adevărat.
Ne îmbie Viorel Mureșan să ne desferecăm de viziunea dobândită asupra lumii (Ilustrată cu colivie) și de acumulările din memoria noastră, ne îndeamnă să fim (asemenea vulpii, un alt simbol itinerant în poemele de față) intuitivi, flexibili, să fim în veșnic neastâmpăr, precum vârstele timpurii („acoperiți de uitare copiii bat mingea / pe un maidan / […] mingea lor tocmai se șterge de lună / cum ai culege mugurii unui surâs / din spuma valului care se sparge la țărm” – Mozaic). Ar însemna să nu ne lăsăm privirea să lâncezească („toamna ia hoțește locul verii / cum mă urcam eu și mă coboram / de pe cal / în copilărie” – Poșta de seară).
Ar presupune să nu vedem totul prin tăișul minții (dimensiune ce explică, într-o oarecare măsură, prezența cuțitului ca simbol), să nu dezbinăm componentele realului. Căci, așezându-le în gâlceavă, le și desfigurăm, le respingem complicitatea – reper, în profunzime, tocmai al vrajbei dintre ele, a ceea ce le face să devină. Resimțim un astfel de comportament în poemele în care vocile concurează între ele, se hăituiesc reciproc, punând și mai mult în primejdie coerența sinelui. Lupta fiecăreia pentru afirmarea propriei autenticități, dar și pentru hegemonie tinde să le înăbușe pe celelalte, transformând oglinda/textul, din spațiu catalizator pentru negocierea identității, în câmp de luptă. Actanții par a nu-și mai recunoaște unii altora semnele caracteristice (fiece reflectare fiind unică, provizorie, în continuă metamorfoză), ei nu mai joacă în aceeași piesă, aparținând unui regizor unic. Oglinda se sparge, magia ei alunecă înspre angoasă, tot așa cum gestul scriptural nu e doar seninătate și satisfacție, ci și spaimă, chin („ca dintr-o superstiție scriu poezii / numai cu creionul / știind că solzii grafitului / au înmugurit și au crescut / pe fundul oceanelor // cine și-ar putea închipui vreodată / o colonie de cucuvele / urcând pe coșul vulcanului // în jurul mâinii mele când scriu / se strânge țipătul lor” – Poezia), este ravagiu („versul e un pește care sparge oglinda / și te stropește cu sânge” – Respirație sub apă, 12; sau: „de trei zile lucram / cu degetele zdrelite de așchiile bolții” – Orașul și luna). Cerșește mângâiere. Avem de-a face cu fețele aceleiași „monede în aer”, dimensiune mărturisită și de autor într-un interviu luat de Alice Valeria Micu: „Moneda în aer e o metaforă a poeziei înseși, pentru că poate să cadă oricum, cu capul sau cu pajura, după cum ambiguitatea poetică dă deschidere poemului” (Viorel Mureșan și literatura pe viu, în Răsunetul, aprilie 2023).
Suntem de părere că avem înainte-ne o carte matură, a unui autor care știe să exploateze luminile și umbrele oglindite în apele realității exterioare și în cele ale realității dinăuntru. Ea își va găsi, cu siguranță, cititorul pe care îl merită.
+ There are no comments
Add yours