„De pe vremea lui Pazvante”

Astăzi, nimeni nu se mai îndoiește de adevărul cuprins în enunțul „o imagine face cât o mie de cuvinte”. Liviu Groza, profesor al Universității din București, prin cartea De pe vremea lui Pazvante: imagini ale vieții din trecut în expresii românești (Editura Vremea, București, 2022) ne dovedește că și „reciproca” este adevărată: „dacă deschidem un dicționar explicativ al limbii române, putem constata cu ușurință că unele cuvinte și, mai ales, unele expresii fac, la rândul lor, cât o mie de imagini”. Prefața „O moștenire culturală în cuvinte” lămurește cititorul asupra domeniului lingvistic îndelung cercetat de autor (frazeologia limbii române), precum și asupra conținutului acestuia: expresii, locuțiuni, zicale, proverbe, dintre care unele trimit la imagini ale vieții din trecut. Criteriul de grupare și prezentare a unităților frazeologice este cel tematic: „Dintr-o serie de «ziceri» … ne putem da seama de felul în care strămoșii noștri se apărau de vrăjmași, se salutau, îi vedeau pe străini, cum înțelegeau Biblia, cum se îmbrăcau, ce monede și unități de măsură foloseau, cum petreceau de sărbători și cu ce delicatese îi primeau pe musafiri” (p. 7). Fiecare din cele 11 „capitole” poartă drept titlu o zicere (Țara piere de tătari, iar el bea cu lăutari, Bună ziua ți-am dat, belea mi-am căpătat) și un subtitlu explicativ (Cum s-au apărat românii de vrăjmași, Salutul și urările la români).

Expresia ce dă titlul cărții aparține celor care amintesc despre „personaje celebre din trecut, cu precădere malefice, de numele cărora memoria colectivă a legat perioade nefaste și evenimente tulburi”. Unul dintre aceștia a fost Pazvantoglu, pașă de Vidin, care a prădat satele și orașele din Oltenia între 1802-1803: „Din aceste timpuri atât de tulburi… s-a păstrat expresia populară și glumeață din timpul lui Pazvante care nu mai este percepută ca făcând referire la evenimente tragice și sângeroase din trecut, ci la obiecte «vechi, învechite, ridicule prin vechime». După ce a fost rănit în luptă de Iancu Jianu, pierzând un ochi, a fost poreclit Pazvante Chiorul, apelativ care a sporit nuanța familiară și glumeață a numelui său, astfel încât cu timpul nimeni nu a mai făcut vreo legătură cu distrugerile și fărădelegile făcute de soldații comandați de el” (p. 37). Două dintre expresiile explicate în acest capitol au revenit în vorbirea contemporanilor. În timpul pandemiei s-au făcut referiri/trimiteri la ciuma lui Caragea. Prin Țara lui Papură vodă, „o țară fără stăpân”, își exprimă năduful cei nemulțumiți de faptul că autoritățile nu pot impune legea. Cu paginile intitulate Neamțul crede în băutură și ungurul în înjurătură, cititorul se apropie de imagologie. Aflăm astfel cum i-au văzut românii de-a lungul timpului pe evrei/jidovi, pe turci, nemți, ruși și țigani, „tipurile etnice reprezentate cel mai bine în expresii, proverbe și zicători”. Acestea fac referire la „incapacitatea, reală sau simulată, de a comunica, din cauza diferențelor lingvistice (a vorbi turcește), la obiceiurile nesănătoase, în special alcoolismul (a fura luleaua neamțului), la boli atribuite etniei (boala turcilor, boala frâncească), la comportamente, posturi și atitudini percepute ca specifice etniei (parcă se bat jidanii la gura lui, cum e turcul așa e și pistolul, cal verde și grec cuminte nu s-a văzut, a spune drept ca neamțul, tot țiganul își laudă ciocanul, dacă dai nas lui Ivan, el se suie pe divan). Pentru a păstra o dreaptă cumpănă, în finalul „capitolului”, autorul arată și imaginea românilor în ochii popoarelor învecinate: „Ungurii consideră că valahii sunt puturoși, adică leneși, și că doar un valah mort e un valah bun, sârbii sunt de părere că ciorba bună să o mănânci cu prietenii, iar ciorba rea să o torni valahului în cap, iar nemții cred că germanii au inventat oțelul turnat, iar valahii/românii, hoția”.
Înainte de a arăta originea așa-nu- mitelor expresii biblice (Până la Dumnezeu te mănâncă sfinții), autorul subliniază câteva trăsături referitoare la condițiile istorice și sociale în care au receptat românii Biblia: „Românii s-au afirmat încă de la începuturi ca popor creștin și nu ca popor creștinat prin voința unui anumit rege sau conducător. O altă caracteristică legată de creștinism este receptarea la început a Bibliei într-o limbă neromanică… Nu în ultimul rând multe dintre versetele biblice au circulat mai mult pe cale orală, rugăciuni, predici, pilde și mai puțin pe cale scrisă… ” (pp. 40-41).
Sunt explicate expresii biblice propriu-zise „care au aspectul unor citate mai mult sau mai puțin exacte din textul biblic” (a fi alfa și omega, a se purta cu duhul blândeții), expresii parabiblice (bătaia e ruptă din rai, a fi din coasta lui Adam) și expresii bisericești specifice ritualului creștin ortodox (a bate toaca, a purta cuiva sâmbetele). În paginile care urmează expresiei a o întoarce la șurub, cititorul ghicește că este vorba despre: „Cum au ținut românii pasul cu progresul tehnic” și despre numeroșii termeni de origine turcă, greacă, franceză, germană din lexicul meseriilor, unii păstrați doar în ziceri: a bate podurile „a hoinări”, a rămâne pe poduri „a sărăci, a ajunge în stradă”, pod denumind „ulițele pavate cu bârne de lemn”.
Cartea aceasta despre memoria limbii române se citește pe nerăsuflate, din scoarță în scoarță (vorba ce dă titlul paginilor despre „Cărțile și scrisorile de odinioară”), fiindcă accentul cade pe aspectele culturale și istorice „fixate” în expresii, unele dintre ele devenite opace pentru vorbitorii de azi, și fiindcă autorul alege o manieră accesibilă de prezentare a informațiilor din domenii foarte variate, fără a încărca pagina cu referințe bibliografice.