Articole

De la tinerețe solară la maturitate poetică

Cenușa orelor este o antologie semnată de Marcel Lucaciu, apărută la Editura Caiete Silvane, Zalău, 2022, în colaborare cu Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca și reunește etape distincte ale creației, o selecție graduală de la lirismul de tinerețe, definit prin echilibru, un poem al marilor speranțe, la un lirism al maturității, mai frământat, mai aplecat spre ruminarea gândurilor. În spatele cuvintelor intuim un eu ce se caută necontenit în încercarea de a se descifra și de a decripta semnele existenței. Astfel, poemele și poetul sunt într-o permanentă căutare. Poezia lui Marcel Lucaciu se situează la poli opuși: pe de o parte este lirica prin care s-a consacrat, Scrisori către Isolda, un lirism solar, al exuberanțelor, al visărilor, iar pe de alta poemul maturității, care abordează un tip de vers autoreflexiv, confesiv în care universul se opacizează, perspectivele devin incerte.

Prezentul op prefigurează problematica timpului ce arde, descompune asemenea unui vitriol, consumând până la disoluția totală: „sunt/ frunză de cuc/ în amurg/ sângerând/ când fulgerul vânăt/ noaptea uitării dezmiardă”.

Marcel Lucaciu creează un poem de stare. Epiderma lirismului disimulează trăiri, frământări, neliniști, combustii. Versurile sunt atât senzoriale, trădând o ușoară melancolie, o ardere interioară, cât și discret sociale tratate în manieră ironică: „freamătul verde-al pădurii/ îți săruta/ părul”; „părul tău mirosind/ a castane/ coapte// mâinile albe, două/ rafale de/ crin// mângâierea sângelui cald/ tânăr aproape”; „un bâlbâit dă/ lecții de/ dicție/ în hala plină/ cu surdo-muți”.

Poetul traversează deopotrivă stări de împlinire și crize poetice. Neputința poetizării, a materializării lirice se distinge de-a lungul creației sale: „stau în fața/ unei foi/ albe// cu mâinile legate/ mereu la/ spate”; „focul negru pâlpâie-n oglindă/ prăbușit pe labe/ un tigru flămând/ e/ poemul amânat”, „cuvântul/ mă sfâșie/ nescris”. Viziunea alternează dinspre lăuntric: „trăiesc la capătul/ planetei de/ hârtie/ nu știu nimic/ despre limba/ păsărilor”, spre extrinsec: „acum/ în oraș/ locuiește doar noaptea/ prin/ vitrine murdare/ manechine albastre poeții/ duc/ la buze/ mereu paharul minciunii…”. Astfel, autorul sondează posibilitățile stărilor, dar și pe cele ale logosului într-un lirism care glisează între golul interior și cel exterior de care este agresat.

Volumul se compune din aceleași viziuni, neliniști, ceea ce creează o partitură, în mare parte, într-o curgere lină, domoală, dar pigmentată și cu inflexiuni grave, acute: „de la o vreme/ am început/ să trăiesc/ ca o biată/ marionetă// cineva/ trage sforile/ eu/ îmi joc/ sentimentele// poate/ cel mai frumos/ poate/ cel mai trist/ nedrept de real// joc”.

Poemele sunt șoptite, într-o rostire parcă liturgică pentru a nu deranja liniștea, străbătute de melancolie, de o discreție poetică, alteori zvâcnirile, pe intervale scurte, trădează pulsiunile interioare: „sângele meu valsează/ într-o cămașă/ cu aripi/ tăiate”, „jumătate în alb/ jumătate în/ negru/ la masa mea/ stă singură/ singură-/ tatea”, „trece în zdrențe/ noua reformă/ veche// improvizez un surâs/ hăituit de/ minciună// sub ropotul securii/ mugurii fac/ grevă”.

Cenușa orelor este o antologie desfășurată pe paliere distincte. Unul reflectat de frământări, tulburat de neliniști, altul aflat sub semnul echilibrului, al înserării ce aduce o oarecare împăcare, acceptare. Oricum, în ambele variante, vocea lirică este autoreflexivă, nuanțată într-un biografism subtil și într-un lirism onest, manifestat într-o formulă confesivă discretă. Dimensiunea biografică nu este nici opulentă, nici ostentativă, ci sobră asemenea poetului. Reflecțiile sunt asupra unei tematici variate la nivel personal și social. Cuvântul poetic este atât în criză, cât și în expansiune: „poemul acesta îl scriu/ cu o mână/ de ceară/ aproape de noapte…/ pe un perete/ râde întruna/ umbra mea răsturnată”, „racii/ sunt mari singuratici/ într-o lume străină”, „aș vrea…/ ca un orb/ să te/ mângâi/ din cuvintele mele/ să picure/ stele/ pentru părul tău/ ca o/ noapte”. Poemele sunt piese ale unui vitraliu de catedrală în tonuri aparte și într-o cromatică variată. Sunt versuri despre alteritate, fragilitate, căutare, cădere în subterana ființei și încercare de transcendent. Volumul în esență este un purgatoriu în sens dantesc, dar și un paradis în stare de latență, de nemanifestare: „pe nesimțite a pătruns/ în odaia mea/ primăvara toată/ cu flori albe de/ cireș la rever/ verde și voioasă”, „în nopțile de fier/ mă caută stingher/ pe-al colii albe ger// e prea târziu…/ m-am preschimbat/ într-un oftat/ de lună”. Lumea exterioară este un „bâlci al deșertăciunilor” pe care poetul îl sondează discret: „pe caldarâmul vechi/ mușcat de/ sânge/ printre zorzoane rochii/ sticle oarbe/ la ceas perdant/ se vând/ poeții”. Singurătatea poetului nu are ca efect spaima, ci creează un soi de neliniște metafizică. Marcel Lucaciu imaginează un spectacol de lumini și umbre în care imaginile sunt inedite, trimițând spre semnificații precise cu vădite accente de plăceri eufonice: „hăituit/ de o fericire/ amară// scriu/ cu toate speranțele/ împușcate// vântul/ vântură vânăt maidanul/ cerului// gol”, „întunericul/ nu e/ decât umbra luminii/ din adâncuri/ țâșnind”. Finalul volumului aduce în prim-plan un album de familie, o rememorare lirică a figurilor familiare, Unchiul meu, Valentin; Bunicul; Tatălui meu

Imaginea pe care o recompune această antologie este dată de ansamblul coerent, în tușe ce diferă ușor de la o etapă artistică la alta. De la poemul unei tinereți solare în care eul liric este cuprins într-un vârtej al senzațiilor și emoțiilor, la maturitatea poetică în care versul este abordat rațional. Viziunea poetică a lui Marcel Lucaciu este astfel dublu aspectată. Pe de o parte, poetul visceralizează poemul, pe de alta, intelectualizează trăirea. Sunt evidente așadar, natura lirică a poetului, dar și autenticitatea stărilor exprimate. Acuratețea rostirii coabitează cu prospețimea imaginarului creat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.