Articole

De la distopia totalitară la distopia contemporană

De curând am redescoperit o carte, Dans în lanțuri, de Hans Bergel, ce părea uitată, dar care merită a fi relecturată măcar pentru actualitatea ei. O carte tulburătoare, ca mai toate care au ca subiect societatea totalitară, o societate controlată excesiv, o lume în care individul era un număr lipsit de libertăți. Secolul XX devenea era distopiei, a incoerenţei, a unor modele dezarticulate creând fisuri incomensurabile în relaţia dialectică dintre raţiune şi simţire, între istorie şi viitor. Secolul XXI este o continuare a erei halucinante, o anulare a normalității și o disoluție a umanității. Realitățile pe care le trăim contrazic orice rațiune și frizează orice absurd! Distopia nu construieşte, ci demolează, nu propune insule fericite, ci catastrofe, proiecţii ale omului dezumanizat, înfăţişează o umanitate ce agonizează, o paletă de imagini ale destructurării. E un gen care anihilează modelul utopic, paradisul promis devine infern. Dincolo de terifiantul perspectivei sale, distopia are şi câteva finalităţi fericite. Una dintre ele este cea cathartică, eliberatoare.

Distopia interoghează societatea, este caracterizată prin dezolare, ruptură, incoerență, printr-un control social sever, prin absenţa societăţii civile, izolând indivizii de contactul cu natura, fiind o societate preponderent urbană aflată sub semnul amenințării, al rupturii.

Utopia-distopia reprezintă două lumi aflate în contrast, duale asemenea apolinicului şi dionisiacului. Utopia corespunde apolinicului, visului, înfăţişând lumina şi stăpânind „frumoasa aparenţă a lumii lăuntrice a fanteziei”, spre deosebire de distopie ce traduce în planul artei, esenţa dionisiacului, a coşmarului materializat într-o realitate crudă.

Individului apolinic, trăind într-o utopie imaginară, i s-ar potrivi ceea ce Schopenhauer spunea despre omul captiv în vălul Mayei: „După cum pe marea dezlănţuită şi nemărginită, printre talazuri ce se înalţă şi se prăbuşesc urlând, marinarul îşi pune toată nădejdea în sărmana lui barcă, tot astfel, în mijlocul unei lumi de chinuri, stă liniştit omul singuratic, rezemându-se încrezător pe «principium individuationis»”.

Când „principium individuationis” este încălcat, plonjăm în condiţia dionisiacă, a stării de inconştienţă, a distopiei, o natură înstrăinată, duşmănoasă şi subjugată, ce modelează umanul după propriile principii, rătăcindu-l în ideologia sa defectuoasă. Omul dionisiac conturat în distopie este imaginea durerii primordiale, dar şi ecoul ei originar.

Naraţiunea heterodiegetică de tip auctorial alternează cu cea homodiegetică de tip actorial în romanul lui Hans Bergel, Dans în lanţuri, scriere ce demască, în termeni obiectivi, cerul încarcerat al totalitarismului, prin cuvintele personajului Stella, fiica unui colonel pe nume Avram: „«Îi urmăresc», şopti ea răguşită, «pe toţi coloneii ăştia opaci, pe generalii şi funcţionarii de la partid şi din serviciul de securitate. (…) Ca nişte sperietori îi paralizează pe toţi cei ce ajung în preajma lor. Se tem unii de alţii ca de ciumă, sunt suspicioşi ca nişte animale chelboase»”. Tema centrală este societatea compromisă, izolată, supravegheată, îngrădită ai cărei zei devin teama, frica de a nu fi descoperit şi singurătatea fiinţei în faţa unei apocalipse politice şi sociale: „pe vremea aia toţi erau aşa de îngrozitor de singuri, căci din fiece familie ridicaseră pe câte cineva”. Indivizii sunt prinşi în propria capcană a solitudinii, ajutorul din exterior este exclus: „Nu, nimeni nu voia să te ajute, nimeni dintre cei la care – am încercat. Teama se instalase-n toată lumea”. Sentimentul de nesiguranţă, lipsa solidarităţii şi neîncrederea în aproapele devin polii centrali ai gândirii exclusiviste. Ideologia totalitară este nuanţată în termenii prostiei, ai nebuniei: „Prostia, doamnelor şi domnilor, e un monstru, tot ceea ce nu e ca ea îi provoacă furia, tot ceea ce o contrazice îi trezeşte nebunia”. Orice posibilitate de salvare din izolare este înlăturată, „puntea spre uscatul izbăvitor” a fost distrusă, lava totalitară arde ca un vitriol morala şi etica tradiţională a statului liberal, individul plonjând, fără voinţa sa, în „ţara ochilor stinşi”, în ţara orbirii premeditate.

Personajul-narator se va iniţia în Fortul Numărul Treisprezece Jilava, o iniţiere în suferinţă şi moarte care defineşte distopia totalitară ce ia forme abominabile: „În acest fort al groazei, în gropile comune din redută, morţii sunt vii, domnule Kaltendorff, nimeni nu i-a numărat niciodată, dar tot atât de puţin poate fi măsurată şi forţa pe care ei o exercită asupra celor vii”.

Transformarea individului în animal de pradă, prădându-şi propriul regn, este scopul suprem al ideologiei totalitare care a fost încununat de succes: „Dinaintea mea stătea un animal. Un animal de pradă care alaltăieri mai trăia încă în junglă, care ieri fusese vârât într-o uniformă de ofiţer de securitate şi căruia acum i se dăduse drumul la Jilava, în subteran”.

O reeditare a unei lumi coșmarești, un scenariu naturalist la limita verosimilului, o reconstrucție a răului pare a fi prezentul pe care suntem condamnați să-l trăim.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.