De gardă la hotarele istoriei

Cartea despre Șanț

Leon-Iosif Grapini

Atunci când un „fiu al satului” înțelege și îndeplinește, cu asupra de măsură, un triptic de sfinte datorii ale urmașilor unui neam, de a citi, de a scrie și de a da mai departe, rezultatul poate avea chipul volumului Cartea despre Șanț, apărut în 2022, la Editura Școala Ardeleană, în Colecția sugestiv intitulată Locurile memoriei. Relevantă pentru ceea ce a constituit mobilul intern ce a determinat cunoscutul și premiatul scriitor, om de cultură bistrițean, să ne ofere o nouă carte al cărei nucleu să fie satul natal e mărturia de pe coperta a patra a cărții: „Mă întorc în satul meu prin toate cuvintele și cărțile scrise. Un loc care mă inspiră și dă forță și culoare creațiilor mele. Aici am cunoscut oameni care au devenit personaje literare în opera mea, cum tot aici s-au petrecut întâmplări și evenimente memorabile, transfigurate în povestirile și în romanele semnate de mine. Satul meu este unul de poveste. Că este așa stă mărturie acest volum, dar și celelalte cărți pe care nu le-aș fi putut scrie dacă nu m-aș fi născut și nu aș fi trăit în acest loc”.

Cartea lui Grapini nu e o simplă, tipică monografie a localității pe care Icu Crăciun, prefațator al volumului, o consideră „microcosmos al satului românesc și matcă a latinității”, ci, dacă ne e permis, o biografie romanțată a unui spațiu-matrice, pe care autorul l-a literaturizat în majoritatea volumelor sale, în stilul narativ care m-a determinat să-l plasez, ca scriitură, pe linia lui Saramago. Devoalând sau încărcând de sensuri și semnificații oameni și locuri, prozatorul bistrițean reușește, mai cu seamă în trilogia închinată satului natal, să configureze un univers dominat de realism magic, a cărui substanță, a cărui tensiune amintește de marea proză sud-americană.

De această dată însă autorul, militar de carieră și jurnalist cunoscut al presei militare, alege o variantă inedită de a aduce un omagiu spațiului care l-a consacrat, care l-a inspirat, ale cărui seve vii îi traversează întreaga existență și operă. Structura bipartită a volumului – Secvențe istorice și Secvențe literare – e semnificativă pentru dubla calitate pe care și-o asumă autorul: de colportor și reflector, de om „supt vremi” și de fervent truditor într-ale cuvântului. E dovada că nu suntem în fața unei clasice monografii, ci în fața unei cărți al cărei autor literaturizează adevărul documentaristic și alternează, deliberat, obiectivitatea, prin marcarea momentelor istorice, sociale, cu subiectivitatea vizibilă deopotrivă în selecția faptului divers, dar cu atât mai relevant pentru comunitate și în luminarea figurilor unor „iluminiști” ai satului natal, pe care i-a cunoscut.

Nouă secvențe specifice unei monografii include prima parte a volumului; o (relativ) subiectivă sinteză a evenimentelor ce constituie „repere în timp” deschide seria acestora, oferind o implicată punctare a unor momente semnificative mai cu seamă pentru omul de rând, decât pentru specialist, pentru conectarea la „lumea nouă”, la cultură, la educație. De altfel, toate celelalte secvențe conturează imaginea unei comunități al cărei numitor comun, de-a lungul vremii, a fost setea de cunoaștere, de cultură. Oamenii de seamă ai locului, fie că ne referim la figuri remarcabile ale oamenilor de știință sau ale literaților, la personalitățile implicate în evenimentele istorice majore, la autorii monografiilor locale, la inițiatorii trupei Teatrul Nescris „Constantin Iugan”, ai caselor-muzeu sau ai revistei literare au marele merit de a fi clădit, într-un spațiu cu valențe istorice simbolice, un microunivers fecund, efervescent.

Nouă sunt și Secvențele literare care întăresc, prin tematică și stil, ideea de inedită monografie, ale cărei rădăcini și ramuri sunt, de fapt, volumele anterioare ale autorului. Oamenii și locurile dragi, sensibil și nostalgic evocate, conturate prin amănunte relevante, au căpătat destine de/pe hârtie în Viața, de la capăt. Un echivalent literar, generos din perspectiva savuroaselor „vorbe” din Șanț, al filmului mut dedicat satului natal al autorului e a doua „secvență literară” al cărei rol nu e de a fixa, in extenso, fascinantul lexic al zonei, ci de a persuada cititorul, de a-l conecta la lumea cuvântului/lumea de cuvinte din cartea Capătul lumii.

Împăratul Roșu și lumea cea mare evocă dascălii școlii, personalități regăsite, datorită meritelor, implicării în viața comunității, în secțiunea Reperelor în timp, dar și în varianta literaturizată, în Viața, de la capăt. Interesant e faptul că toate cele trei aptitudini exersate în perioada școlii – desenul, scrisul și geografia – sunt atent orchestrate în opera literară, reprezentând o amprentă autentică, ușor recognoscibilă, a autorului.

Spațiul privat și spațiul public, cocioaba și casa parohială, câmpul plin de strujeni sau cazemata sunt fixate în lumina evenimențialului inedit, demascând caractere și aspirații, datorii morale sau acțiuni vindicative. Tumultul existenței personale, dramele individului, în opinci, cu tunică militară sau în odăjdii nu sunt cu nimic mai prejos decât sinusoidele istoriei, ale neamului.

Poate cea mai relevantă schiță a ceea ce reprezintă întreaga operă pentru prezentul volum, un uimitor experiment al vaselor comunicante este Visul, ce reunește, inteligent, inspirat povestea romanelor rebreniene, așa cum Cartea despre Șanț e poate, mai presus de orice, un alter ego al originalei proze, marcă înregistrată, a lui Leon-Iosif Grapini.