Dasein-ul scriitoarei Alice Valeria Micu

Citind cartea Delictul de iubire (Zalău, Editura Caiete Silvane, 2022), scrisă de Alice Valeria Micu, mi-am dat seama de ce iubirea adevărată nu se poate trata! Este o „boală” ce se înfiripă în orice suflet care este în căutarea frumosului și nu numai. Cartea cuprinde o serie de articole apărute în anii 2014-2022, după cum spune autoarea, în revistele Caiete Silvane, Transilvania Business și hebdomadarul Cluj Manifest. Din păcate, nu am citit vreo carte scrisă de autoare, ci numai aceasta, care mi-a parvenit împreună cu revista Caiete Silvane. Nu o cunosc personal, ci doar din ce am citit pe pagina ei personală de pe Facebook și i-am urmărit două interviuri.

Cartea începe cu articolul „Doină de ianuarie”, adică despre ziua de naștere a lui Mihai Eminescu. Puternică emoțional, chiar naționalistă, redă cu acuratețe ceva din spiritul culturii românești, adulând filosofia, începând cu citate din Eminescu, apoi Kant, Albert Camus și Mahatma Gandhi. Cartea m-a atras ca un magnet deoarece descoperisem, încă din primele pagini, o atragere spre ceea ce înseamnă filosofia culturii. Cultura fiind inima unei națiuni, unde pulsul e redat de creatorii de adevăr, bine și frumos, tot așa autoarea este preocupată de destinul culturii românești. Cum zice Eliade, o cultură devine cu adevărat universală când un om din acea cultură ajunge la rădăcinile spiritului, adică descoperă cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm. Teme fundamentale ale filosofiei, chiar teologiei, științei. De aceea, creativitatea este darul omului de a intra în eternitate. Nae Ionescu zicea, citez: „Statul are datoria de a ajuta pe orice om să creeze”.

Când o națiune are maeștri spirituali, implicați în educația tinerilor, atunci sigur acea națiune va intra în eternitate prin cunoașterea exhaustivă a spiritului. Și ce-i trebuie unei națiuni pentru a deveni puternică atât material, cât și spiritual, decât crearea unor centre culturale și spirituale. Din păcate, aceste centre sunt foarte puține în România, iar autoarea ne atrage atenția asupra acestui fenomen.

Plecasem din România în anul 2002, cu inima frântă, deoarece demagogia prinsese rădăcini adânci în structurile politice. Explozia galopantă a fabricilor și întreprinderilor care dădeau faliment de la o zi la alta m-a făcut să iau drumul străinătății. Luasem cu mine câteva cărți folositoare spiritului. Nu puteam să mă despart de Platon, Aristotel, Seneca, Marc Aurelius, Descartes, Pascal, Kant, Hegel, Dostoievski, Papini, Schopenhauer, Nietzsche, Cioran, Eminescu, Biblia etc. Ei îmi creionaseră viața mea personală și spirituală. Setea de absolut, setea de cunoaștere s-a instalat în sufletul meu ca o iubire pe care nu puteam să o înving, deoarece saltul în ființă mi-l dădea cunoașterea propriului spirit, încercând să ajung la simplitate. De aceea, această carte mi-a răscolit în suflet vagi amintiri din perioada anilor ʼ90, când stările mele spirituale îmi dădeau trăiri din cele mai profunde. Soarta poporului român era în mâinile unor oameni avizi de bani, de putere, nerespectând legile morale, ducând această națiune spre prăpastie! Iar acest articol, „Mărit să fii, popor român”, mi-a dat imboldul că România mai are șansa de a se salva prin învingerea răului cu binele, după cum zice autoarea: „Vai vouă, celor ce-ați guvernat România stârnind discordie în popor după demonstrația de onoare și demnitate din Decembrie 1989. Vai vouă, care ați dezbinat cu știință și neștiință, care i-ați alungat cu nepăsarea, cu sărăcia, cu umilirea pe cei tineri. Vai vouă, care ați ridicat trădători, mincinoși, hoți în demnități înalte, abandonându-i la senectute pe cei ce-au clădit țara, uitând de ei și condamnându-i la boală, singurătate, uitare și moarte. Vinovați sunteți că n-ați știut niciunii de interesul acestui neam și l-ați vândut, făcând sluj în fața oricui flutura o sinecură, fermecați de mirajul unei prade ca o mâță ce se lasă ademenită de-un ghemotoc legat cu ață. Vinovați că n-ați vegheat, că v-ați făcut idoli din paiațe, că ați aruncat la canal, la fiare vechi, cenușă de eroi și sânge, dimpreună cu tot ce avea țara asta mai bun, că ați făcut preș din locurile acestea pentru oricine-a râvnit la ele”. Bătrânii rămâneau în România, iar tinerii cu sutele de mii plecau în străinătate pentru un trai mai bun. Seva unei națiuni se scurgea la rădăcinile altor națiuni, făcând să ne înflorească acolo geniile, nu în România! Măritul popor român pierdea ceea ce era mai bun într-o națiune, adică tinerii, acești tineri care au fost și sunt criticați de unele dintre elitele românești, negându-se că în sufletul acestor tineri era acel naționalism înnăscut, păstrat de la strămoșii noștri!

Prin „Doină de februarie” ne îndeamnă spre cunoașterea copilului din noi, acel copil care se naște în feșele mamei și moare în feșele bătrâneții, renăscând apoi într-o altă dimensiune spirituală, aceea a iubirii de sine. Doar acolo dispare răul, făcând ca binele să iasă la iveală. Cum zice Dante în Cântul XXXIII din Paradis: „Căci Binele, ce-i ținta vrerii-n lume, / în ea se adună tot, iar restu-i noapte: / desăvârșire-i zice ei pe nume. / Dar chiar și față de-amintiri, nu fapte, / mai greu mă voi rosti de-aci-nainte / decât un prunc ce încă suge lapte”.

Doinele fac parte din patrimoniul național al unei națiuni, așa și „Doinele” autoarei ne îndeamnă spre cunoașterea de sine, chiar spre introspecție. Etica, pedagogia, predomină în multe articole, încercând să intre în sfera sincerității, unde dialogul cu ea însăși face parte din ființă. Iar Dasein-ul lui Heidegger parcă i s-ar potrivi. Dar orice om are Dasein-ul său în cunoașterea de sine. Nici Istoria românilor nu o salvează de la atemporal. Patriotă în viziunile ei despre soarta României, ne îndeamnă să vizităm România, să vedem regiunile istorice. Căci: „Dragostea de patrie e înscrisă în oasele noastre, și doar un transplant de măduvă otrăvită nu e în stare să șteargă poemul nostru de iubire”.

Reîntoarcerea la copilărie e unul dintre laitmotivele autoarei. Prinsă în mreaja copilului din ea, ce-i redă prima zi când a văzut lumina soarelui, se preumblă pe aleile copilăriei cu o delicatețe stranie, amintindu-și de clipele fericite, când ținea în mână o păpușă. Și ce poate fi mai frumos decât să redai în minte filmul acelor imagini din copilărie, când te jucai cu o păpușă sau cu cei dragi?!

Dacă introspecția este parte integrantă din Eu, tot așa spovedania este o ușurare a spiritului, deoarece când omul este singur cu Dumnezeu, având un suflet de copil, spovedania este desăvârșită. Doar acolo există o punte care îl apropie pe om de Sacru, trăindu-și clipa eternității, chiar depășind condiția umană, trăindu-și propriul mit, „cel al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte”. Multe dintre articole au la bază un iz de adevăr, cum multe dintre sacrificiile spirituale au la bază un adevăr, deoarece toate religiile caută Binele Suprem. Cunoscătoare a religiilor, chiar a miturilor antice, autoarea ne poartă în lumea ideilor, unde o întâlnire cu un filosof, teolog, om de știință etc., o face să tresară, devenind mai atentă cu sufletul ei. Preia tot ce este bun într-o operă, învățând de la oricine și orice, bineînțeles în alegerea a ceea ce-i place ei. O etică profesională a învățării, de unde deduce că binele, adevărul și frumosul sunt punți care leagă spiritul oamenilor pentru crearea societății absolute! Și cine nu visează o societate perfectă, unde bunăstarea să fie tomul unei națiuni?!

Dacă Biblia face parte din viața oricărui scriitor care iubește Sacrul, atunci și autoarea are înrădăcinată în inimă simțul perfecțiunii, așa cum rădăcina unui fag crește în jos, dând pământului suflul eternității, așa crește sinceritatea în sufletul ei, deoarece: „Nu există ochi perfect și e mai bine așa. Tocmai aceste mici defecte ne feresc de esența tot mai otrăvită a lumii, obligându-ne la adaptare, la ferestre, la vitralii ori lentile. Ca să duc mai departe metafora, vă invit într-o agendă, nu medicală, ci sentimentală despre bolile privirii de care scriitorul e poate mai des afectat, dar nu mai puțin vinovat dacă refuză căutarea, clipa de luciditate, secunda de curaj și de sinceritate pentru a privi chipul hidos al lumii și, văzându-l, să nu-l uite. Sau să-l uite”. („O rezervație pentru cei frumoși”).

Conștientă de valoarea unei cărți, dă ton criticii prin acceptarea iubirii ca un remediu contra răului. Instalarea răului în lume este și instalarea imperfecțiunii, fiindcă tot mai mulți critici se îndepărtează de esența unei cărți. Vede discrepanțe între un scriitor și un critic, după cum spune: „Criticul nu poate fi prietenul scriitorului”. Iar în articolul „Delictul de iubire” încearcă să străpungă zona minată a iubirii, începând de la patriotism, cultură, etică, pedagogie, filosofie etc., criticând estetic operele marilor creatori de eternitate. Dacă citate din Albert Camus apar frecvent în articolele ei, tot așa apare iubirea care înseamnă cum zice Camus: „Să dăruiești totul, să sacrifici totul fără speranță de răsplată; asta înseamnă iubire”. Aici îmi aduce aminte tot de Camus, care spune în Carnete: „Orice viață preocupată de bani este o moarte”. Să fie moartea culturii sau a spiritului? Camus întotdeauna m-a încântat cu gândirea sa mesianică. O gândire profundă, aș zice metafizică, deoarece își caută sensul în această lume. Dacă există o criză în cultura românească și cea universală o datorăm tot mai mult lipsei de introspecție. Prea puțini scriitori mai caută Sacrul, Absolutul. Așa cum scriitoarea ne atrage atenția asupra culturii ce a ajuns la un drum încrucișat, în care autorii pun accent tot mai puțin pe metafore. De aceea, psihologia în romane este tot mai puțin frecventă. Personajele nu mai au trăiri dostoievskiene și tocmai pentru a da fecunditate unei scrieri trebuie să-ți trăiești cu adevărat procesele psihologice care apar în timpul scrisului. De aceea, multe cărți sunt născute din alți autori! Sacrificiul de sine, care primește și răsplata mântuirii, apare tot mai puțin într-o epocă unde tehnologia a pus stăpânire pe creier. Oamenii nu mai gândesc, se lasă duși de valul materialismului, iar totul se transformă în unde tehnologice. Omul nu mai are tragere spre natură, spre setea de cunoaștere de sine. O ia din cărți, nu din propriul suflet, scăzând tot mai mult puterea sacrificiului de sine. După cum zice Socrate: „Învață să gândești”. Ori maieutica era o artă în epoca platonică. Adevărul respiră tot mai greu într-o societate unde răul a pus stăpânire pe bine, iar patriotismul a devenit o teorie în ochii celor care se cred salvatorii lumii! Cum să schimbi oamenii dacă ei nu se schimbă lăuntric?! Idealismul a devenit o floare fără rădăcini pentru cei care visează o societate absolută. Thomas Morus spunea în Utopia că este imposibilă această societate! Omul, ca să se salveze, trebuie să se reîntoarcă la natură și la Universul său spiritual: să fie sincer cu el însuși. Cum zice autoarea în articolul „Veritas odium paret” (Adevărul stârnește ură – Terențiu): „Totul e politică. Nu există segment al vieții în afara unei ideologii”. Redă cu nonșalanță starea culturii românești. Spune pe șleau ceea ce este bine și ce este rău într-o cultură unde valorile scad pe zi ce trece, după cum zice tot în acest articol: „O operă trebuie să provoace o mişcare, o tulburare în inerţia anterioară receptării. Câteva sunt atributele identificabile, dincolo de acel ceva special: unicitatea, ingeniozitatea, forţa ori sensibilitatea, trăirea autentică, destinul, vulnerabilitatea convertită în operă, expresivitatea, excesul, lecţia, ecoul”. Ca să discerni binele de rău trebuie să-ți faci un proces al conștiinței, fiind doar tu și Dumnezeu. Acolo poți să te spovedești Dumnezeului tău. Majoritatea oamenilor ar trebui să-și facă acest proces, care este simplu, fără judecători, fiind procesul vieții contra morții. Viața este trecătoare, iar libertatea spiritului ți-o dă acest proces care este schimbarea, adică să începi să te cunoști pe tine însuți, să-ți vezi adevăratele forțe interioare care te împing spre cunoașterea Binelui Suprem. Doar acolo există o luptă între Bine și Rău, doar acolo judecățile tale fac diferența, oprești minciuna ca să nu-ți mai pătrundă în conștiință.

Ceea ce-mi place foarte mult la Alice Valeria Micu este că pune accent tot mai mult pe cunoașterea Adevărului, într-un stat unde oligarhia prinde tot mai multe rădăcini. Face apel la o trezire a conștiinței românești, indiferent că-i scriitor, om politic, măturător de stradă etc., zicând: „Mai suntem, oare, generația capabilă să munte munții din loc?” („Între erou și trădător nu există genul neutru”). Există o filosofie a vieții în fiecare om, dar adevărata fericire este greu de atins. Ne batem cu obsesiile din noi, iar despre libertate ce să mai vorbesc… este doar pentru mințile care caută necontenit Absolutul. Orice idee genială apare din simplitate. Ne alocăm timp, tot mai mult timp pentru cunoașterea operelor scriitorilor și tot mai puțin timp pentru noi înșine. Ne batem cu filosofii indecente, cu alegorii ale spiritului, ducându-ne într-o zonă minată a conștiinței, unde adevărul se îndepărtează de noi. Nu mai avem curajul să colindăm pe pajiștile înverzite ale conștiinței, unde adevărul se preumblă pe alei frumos mirositoare, așteptând să-l întâlnim cu intuiția! Ne îndepărtăm tot mai mult de frumos, de natură, de cer, de Univers. Clipele apar și dispar din viața noastră, iar alegerea căii spre absolut devine spinoasă, pentru că nu mai avem curajul de a da mâna cu Sacrul. Dacă Mircea Eliade vorbea despre criza spiritului care se va adânci, mai ales în Europa, atunci să-i dăm crezare. Există așa ceva. După cum zice și autoarea în articolul „Întrecerea timpului”: „Dar cine fură cu adevărat timpul suntem noi înșine, atunci când ne risipim în lucruri mărunte, în minciună, în egoism, și răutate, căci nimeni nu va putea să adauge lungime vieții sale”. Trăim în timpul profan, iar timpul sacru este departe de noi. Doar cunoscându-ne în sine ne apropiem de Paradis. Așa cum autoarea ne îndeamnă să cunoaștem Adevărul, Binele și Frumosul din noi.