Daniel Săuca, Note noi, note uitate

■ Redau și aici câteva note de parcurs, cu speranța că mă voi întoarce și pe aceste cărări. Aflat la Satu Mare, la o întâlnire literară, la Zilele revistei „Cronograf”, m-a intrigat întrebarea: eu de-al cui sunt? Sunt scriitor (atâta cât sunt) sătmărean, sălăjean, clujean? Are vreo legătură locul nașterii cu ceea ce ești? Sau cu ceea ce nu ești? Ei bine, scriitor sătmărean nu sunt, chiar dacă m-am născut cu mai bine de 50 de ani în urmă într-o localitate din județul menționat. Nu sunt asumat de nicio grupare literară sătmăreană, nu am apărut, din câte știu, în niciun dicționar scriitoricesc din județul vecin și prieten. Ce-i drept, nici eu nu am urmărit să fiu prezentat ca „sătmărean” și nu mi-am afișat apartenența la acest spațiu. Faptul că m-am născut în „județul lui Ady” (ce să vezi, și-l revendică și sălăjenii) pare și, destul de probabil, este, un accident biografic. Sau, mă rog, o întâmplare (mă gândesc, fericită). Sunt atunci un scriitor, publicist sălăjean? Evident, pe aici, în „județul lui Bărnuțiu, Maniu și Coposu”, am apărut în diverse lucrări biobibliografice. Și pentru că activez de-o viață în presa locală. Și deoarece, de pildă, conduc (tot mai discret, dar asta e o altă poveste) o asociație a scriitorilor sălăjeni. În „Caiete Silvane” scriu de mintenaș 20 de ani. De multe ori însă nu simt că aș fi al locului. Poate e de vină felul meu, morocănos nu de puține ori, de a fi. Cine știe… Varianta clujeană e, firește, mai seducătoare. Navetez de mulți ani, mai ales din pricini culturale, la Cluj. M-am bucurat când am fost numit „scriitor clujean”, chiar dacă, evident, nu sunt de-al locului. Și nici nu cred că am fost adoptat de vreo comunitate culturală. Nu intru aici în mai multe amănunte. Am scris rândurile de față contrariat de posibilitatea să nu fiu nici sătmărean, nici sălăjean, nici clujean. Întreb și în paginile de față: dar oare are vreo importanță?

■ O notă italiană uitată prin calculator. Am revăzut Veneția după mulți ani. Acum, mai apăsat. La pas. Prin Babilonul acvatic. Agasat de hoardele de turiști. Melancolic. Deloc surprins de localnicii care vorbeau singuri pe străzi, exasperați și de mizeria lăsată de turiști. Surprins de Veneția neocupată de turism. Adaug azi lehamitea față de orice formă de turism. O să-mi treacă. De nu cumva sunt anacronic.

■ Am fost întrebat în urmă cu mai mulți ani: Cum reușiți să îmbinați activitatea de director cu cea de scriitor și jurnalist? Am răspuns astfel: Nu prea reușesc așa cum mi-aș dori. Îmi fac iluzii, zilnic, că pot. Dar, obișnuit deja cu tot felul de experiențe și de a trăi cât de cât onorabil într-o lume în general mizeră, să zicem că, deocamdată, mai rezist. Cu ce preț? Nu e cazul să răspund aici. Adagio 2024: nu prea reușesc. Și mai rezist.

■ Turismul exterior. Călătoria exterioară. Bâțâiala, voiajul de dragul călătoriilor, călătoria de concediu, isteria turismului industrial, agresivitatea turismului global. Pandemia mi-a domolit pofta de ducă, și așa nu foarte consistentă. Turismul interior, metaforic, simbolic. Trasee zilnice în tine însuți, în subteranele sufletului. Poate nu e turism, nici cunoaștere. Altfel, am călătorit prin alții în întreaga lume. Prin cărți și prin filme. Am văzut Terra din Zalău. Exagerez? „Important e să vezi cu ochii tăi”. Oare? Vai, câți au călătorit cu picioarele lor și nu au văzut și nu au înțeles nimic…

■ Potopurile ar contrazice afirmațiile că viitorul poate fi modelat, configurat ori măcar visat. Mă gândesc că au fost mai multe potopuri și mai mulți Noe. Așa cum au fost mai mulți Adami și mai multe Eve. Așa cum au fost mai multe începuturi și mai multe sfârșituri.

■ „Pacea eternă”, un proiect filosofic la Kant. Despre cetățile pierdute ale filosofilor. Filosofia practică și iluziile ei.

■ Andrei Pleșu, „Despre îngeri” (Humanitas, 2003). Și despre lipsa, în fapt, a liberului arbitru: „Textul biblic descrie păcatul originar ca pe o defecțiune în domeniul cunoașterii binelui și răului (Geneza 2, 17). Mai precis, e vorba de primejdia de a asuma o competență ilegitimă, într-o materie rezervată lui Dumnezeu” (p. 214-215). De meditat asupra acestui pasaj.

■ Lenea incurabilă. Lenea cronică. Lenea acută. Lenea salvatoare. Leneș nu la minte. Poate nu sunt leneș: nu pot să stau fără să fac ceva cu mintea; nu-mi place să-mi pierd vremea. S-ar putea zice că nu sunt un leneș… Uneori doar privesc spre cer. „Cum e în cer, așa și pe pământ”…