Mi-ar fi plăcut să fiu negustor de miracole. Să furnizez prietenilor rația săptămânală de iluzii. Azi, amintirile trainice au luat locul iluziilor. Imaginile îmbătrânite mi s-au șters din minte și mă întreb adeseori de ce Dumnezeu permite ca frumusețile să se risipească. Probabil le păstrează doar pentru El sau le pregătește pe când venim noi. Ceasul bisericii de alături, înalt și îngust, parcă se clatină pe picioarele lui șubrede, atrăgându-mi atenția că timpul e nemilos. Parcă ros de carii, se înclină și se sprijină pe umărul meu. Unul în vârstă, celălalt antic. Clopotul mă trezește la realitate, plin de zgomot și oboseală.
Ceasul, oprit la miezul nopții, stătea strâmb într-o parte. Un văl de femeie frumoasă zăcea pe jos, un motan rostogolindu-l de colo-colo.
La fel, un supergrup, Spockʼs Beard, credeam că zace pe undeva în uitare. Din fericire, nu e așa, plecările lui Neal Morse, Nick DʼVirgilio sau John Boegehold au pus o perioadă trupa pe pauză, după care Alan Morse a adunat în jurul său o altă pleiadă de profesioniști, rezultatul fiind unul uimitor. Ca un fulger din senin, la sfârșitul lunii septembrie a anunțat lansarea noului album, după șapte ani de pauză.
Toată lumea se întreba dacă The Archaeoptimist se va ridica la nivelul așteptărilor, dacă va fi păstrat sunetul legendar al trupei. Ei bine, când se adună Ryo Okumoto, Alan Morse, Dave Meros și Ted Leonard, există o chimie indefinibilă. Acești excelenți muzicieni au fiecare propriul lor sunet, dar la Spockʼs Beard apare ceva în plus, ceva magic. Surpriza de pe album este bateristul Nick Potters, care este peste tot în album, cu un sound pregnant, fără greșeală. Okumoto nu se dezminte și ne încântă cu clapele sale magnifice.
Albumul este o panoplie minunată de rock progresiv, plin de sunete clasice care îmi aduc aminte de Spockʼs Beard din anii ’90. E o îmbinare fericită a modernului cu clasicul, o întoarcere la rădăcini, dar puțin altfel.
Trupa ne poartă printr-o mulțime de stiluri, compozițiile sunt captivante. Puternic, dar fragil, plin de suspans, motivat, într-o producție de zile mari. Rock, jazz, a capella, chitare maiestuoase, sintetizatoare contorsionate, povești ciudate, fantezii bizare, acestea sunt ingredientele noului album Spockʼs Beard.
Dacă ești, ca mine, un fan prog-rock, atunci pune acest album, cu un echilibru perfect între clasic și modern, acolo unde îi este locul. În galeria maeștrilor!
Tracklist:
1. Invisible (6:33)
2. Electric Monk (6:16)
3. Afourthoughts (7:31)
4. St. Jerome in the Wilderness (8:46)
5. The Archaeoptimist (20:57)
6. Next Step (10:58)
2025 MadFish Music
Discografie Spock’s Beard:
* The Light (1995)
* Beware of Darkness (1996)
* The Kindness of Strangers (1998)
* Day for Night (1999)
* V (2000)
* Snow (2002)
* Feel Euphoria (2003)
* Octane (2005)
* Spock’s Beard (2006)
* X (2010)
* Brief Nocturnes and Dreamless Sleep (2013)
* The Oblivion Particle (2015)
* Noise Floor (2018)
* The Archaeoptimist (2025)
Componență Spock’s Beard:
– Ted Leonard (voce, chitară, clape – Enchant, Transatlantic, Neal Morse Band, Pattern-Seeking Animals)
– Alan Morse (chitară, voce – Neal Morse Band, Ryo Okumoto, Spencer Davis)
– Ryo Okumoto (clape, voce – GPS, K2)
– Dave Meros (bass, clape, voce – Toto, Simon Phillips, The Animals, Iron Butterfly)
– Nick Potters (tobe, voce – Ryo Okumoto, Calaspera, The Fuzz)
