Daniel Hoblea, Miracolul Eminescu*

„Noi nu avem nici timp, nici loc / şi nu cunoaştem moarte.”

În ierarhia spiritelor neamului românesc, Mihai Eminescu este echivalentul a ceea ce, să mă ierte Dumnezeu, Iisus Hristos e în aceea a neamului omenesc: piatra din capul unghiului. Într-adevăr, aşa după cum nu ne putem imagina faţa spirituală a lumii în afara năucitorului fapt al Întrupării, tot astfel, păstrând proporţiile, ne-ar fi imposibil să concepem chipul spiritual al Neamului fără prodigioasa personalitate a celui care, pe bună dreptate, a fost numit Luceafăr. „(…) cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată.” (Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, Iaşi, 1987, p. 56).

Nu este o întâmplare, ca de altfel nimic din lumea aceasta, faptul că agenţii celei mai cumplite încercări ce a trecut vreodată peste noi, în dorinţa lor de a distruge fibra spirituală a Neamului, au început prin a ataca credinţa în Dumnezeu şi a interzice opera lui Eminescu. Duhul urâciunii, avându-şi de data aceasta ca aliat prostia comunistă oficializată, a dat iama în Sfânta Sfintelor românească şi s-a pus pe profanat icoanele Neamului. Nu ştiau demonizaţii, bicisnici cum îi ştim, că Acela a cărui existenţă o negau cu atâta înverşunare, Atotţiitorul, vede, judecă şi răsplăteşte pe fiecare după credinţa şi faptele lui. „Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El – chemaţi şi aleşi şi credincioşi” (Apoc. 17, 14).

Nebuni cum sunt, comuniştii şi-au zis în inima lor: „nu este Dumnezeu” (necredinţa este nebunie – vezi Psalmi 52, 1); dar mâna Aceluia pe care L-au hulit, prin necredinţa şi fărădelegile lor, i-a aruncat la lada de gunoi a istoriei. Aşa au păţit şi vor păţi toţi cei care au încercat şi vor încerca, în vreun chip, să-şi deturneze semenii de la destinaţia lor dumnezeiască. Asta în ordinea vizibilă a lumii, căci în cea nevăzută numai Dumnezeu ştie ce-i de pielea lor!

Una din nenumăratele dovezi de iubire ale lui Dumnezeu faţă de neamul românesc, dacă nu chiar cea mai mare, a fost faptul că a făcut posibilă naşterea lui Mihai Eminescu. „Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine (…). Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet” (Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti 1990, p. 75).

Deşi nu i s-a atribuit o naştere miraculoasă, precum marilor întemeietori de religii, viaţa şi opera lui Mihai Eminescu nu stau mai puţin, în semnificaţiile lor ultime, sub semnul miraculosului. Din îndurarea lui Dumnezeu, Neamul şi-a arătat printr-însul, în faţa lumii, chipul de sărbătoare duhovnicească, arheul lui nepieritor. Pentru că Eminescu n-a fost numai cel mai mare poet al românilor (şi unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii), ci şi cel mai mare trezitor al Sufletului românesc la conştiinţa sfinţeniei plămadei sale. Rostul adânc al existenţei lui depăşeşte nemăsurat canoanele, strâmte la urma urmei, ale istoriei literaturii: el, rostul acesta, este trans-cultural, mesianic am zice. Căci ce altceva să fie opera lui Mihai Eminescu, chiar aşa genială cum este, decât numai crisalida unui mare suflet, palida umbră (dar cât de orbitoare pentru noi!) lăsată de o entitate spirituală ce nu aparţinea acestei lumi? Cine n-a simţit, citindu-l pe Eminescu, că dincolo de cuvintele scrierilor sale străluceşte tainic Îngerul păzitor al Neamului Românesc, acela nu l-a citit cu adevărat pe Eminescu! O asemenea afirmaţie, într-un veac meschin şi desacralizat ca acesta, ar putea să pară o simplă figură de stil, o alegorie mai mult sau mai puţin reuşită. Numai că noi nu scriem pentru cei care, cu bună ştiinţă sau nu, şi-au înăbuşit sensibilitatea faţă de realităţile ce depăşesc zăgazurile evidenţei. De aceea afirmăm cu tărie: pe 15 ianuarie 1850 a văzut lumina zilei acestei lumi, la Botoşani, fiul după trup al Ralucăi şi al lui Gheorghe Eminovici – şi Avatarul suprem al Îngerului care, la Judecata de Apoi a noroadelor, va sta în faţa Pantocratorului Iisus Hristos şi va grăi: „Iată, Doamne, neamul pe care mi l-ai dat spre ocrotire este gata de judecată!” Restul nu e decât… critică literară sau sentimentalism de două parale.

*Din volumul lui Daniel Hoblea, „Revanșa lucidității”, apărut la Editura „Caiete Silvane” din Zalău, în 2022.