Daniel Hoblea – 60

Estimated read time 9 min read

Pe 4 noiembrie, prietenul și colegul nostru de redacție, Daniel Hoblea, ar fi împlinit 60 de ani. Îi onorăm aici memoria cu câteva fragmente din cartea sa definitorie, „Gâlceava himerelor”.
(D.S.)

Răul evident, făţiş, „sincer” e uşor de recunoscut şi contracarat, de aceea, de cele mai multe ori, pentru a fi mai eficace, se camuflează sub chipul binelui (abisală vorba despre „intenţiile bune” şi „drumul spre iad”). Cu cât „camuflajul” lui este mai ostentativ, mai „frumos”, mai „mieros”, cu atât trebuie să fim mai vigilenţi, ştiut fiind că necuratul poate lua chip de „înger de lumină”. Ca mărul din basme: coajă îmbietoare şi miez otrăvit… Fructul căderii, al dualităţii, „plăcut la vedere”, dar ascunzând „viermele cel neadormit” al infernului şi morţii „celei de-a doua”.

*

Câte neînţelegeri pot cauza cuvintele, felul în care sunt folosite! Cum pot ele să mângâie, dar şi să sfâşie, să salveze sau să rătăcească. Poţi să o iei şi razna dacă ţii prea mult seama de ele! Pe de altă parte, a le ignora cu totul înseamnă a alege haosul, lipsa de noimă, absurdul, confuzia. Şi aici, ca în orice altceva, trebuie aflată „dreapta măsură”. Luate prea în serios, cuvintele ucid, dar şi dacă le întorci spatele au acelaşi efect. Cu ele răneşti, cu ele tămăduieşti. Ele te ridică-n rai sau te coboară-n iad. Enorm contează modul în care sunt folosite, nu în sens strict formal, ci ca reflectare a unei coerenţe lăuntrice, a unei alegeri superioare, spirituale. Altfel, cum spuneam cândva, rămân ca nişte cochilii goale, nelocuite, „interfeţe” ale neantului. Neaşezate sub semnul Logosului divin, ele devin pricină de dezbinare, disoluţie şi sminteală… Cuvinte văduvite de Cuvânt, bolnave, sterpe, ce ne îmbolnăvesc sufletul, cum sunt majoritatea cuvintelor acestui veac dezdumnezeit.

*

E-atâta înserare în mine, Doamne! Şi nicio stea nu-mi mai călăuzeşte drumul spre Tine, căci o negură grea s-a lăsat peste lume şi peste biata-mi inimă. Şi câtă jale, Doamne, câtă jale se lasă peste gânduri ca o lespede. Numai Tu vezi şi ştii adâncul sufletului meu, numai Tu cunoşti însetarea lui după harul Tău, după negrăita-ţi Lumină. Şi numai Tu, Doamne, numai Tu îi poţi ostoi setea cu apa Ta cea vie, înviindu-l întru veşnica-Ţi slavă.

*

Ce reprezentăm, ce suntem la urma urmei pentru specie, pentru societate, pentru stat? Simple rotiţe interschimbabile, numere, cantităţi impersonale, oricând şi lesne înlocuibile. N-ar fi absurd, în acest caz, să le dedicăm toate energiile noastre, să ne lăsăm cu totul confiscaţi de ele? Să nu-i oferim cu niciun preţ „cezarului” acestei lumi răsturnate ceea ce i se cuvine numai lui Dumnezeu, căci „pârga” sufletului nostru, a persoanei noastre irepetabile, nu poate avea ca adevărată destinaţie decât veşnicia.

*

Un istoric, întors în ţară după 45 de ani, spunea că a avut impresia unei degradări în profunzime a fibrei spirituale româneşti. Nici măcar ţăranul pe care-l ştia când a părăsit România nu mai era acelaşi, ci a devenit, cu mici excepţii, „ţopârlan”. Cât despre „orăşeni”… Însă indiferent de câte evidenţe amare ne vom lovi, să nu deznădăjduim: mai devreme sau mai târziu, România profundă (despre care vorbea Ţuţea) va reizbucni la suprafaţa istoriei şi va mătura ca pe o pleavă excrescenţele „umane” mizerabile ce au proliferat pe trupuşorul bietei noastre ţări.

*

Într-adevăr, lucrurile merg greu la noi. Se poate citi pe feţele oamenilor o tristeţe cruntă, iar când se bucură, o fac forţat, din disperare. Totul pare impregnat de ceva sumbru, ca o mâzgă ce pătrunde-n toate, în ziduri, în suflete, în haine. Este multă suferinţă aici, dar poate e mai bine aşa decât să trăieşti în inconştienţa „disneyland”-ului occidental, care, cum îndreptăţit credea Părintele Seraphim Rose, e cel puţin la fel de rău, spiritualiceşte vorbind, ca şi Gulagul…

Parcă s-a aşezat un colb până la cer pe toate lucrurile…

*

Teribilă „solidaritatea” spontană a mediocrilor împotriva celor ce dau vreun semn că nu sunt cu totul adaptaţi „valorilor” lor porceşti. Oameni care, în mod normal, ar trebui să strângă şaibe în uzine sau porumbul de pe câmp, să fie (cel mult) plutonieri în armată sau să şofeze tractoare pe ogoarele patriei (cu toate studiile lor „superioare” cu tot, făcute prin oportunism şi sluj pe vreme lui Pingelică), s-au cocoţat în funcţii înalte prin politică şi de-acolo veghează cu atenţie ca nimeni să nu iasă din ţarcul mentalităţii lor grosiere. [Mai există şi excepţii? Să le ţină Domnul!] Din nefericire, această inchiziţie a stupidităţii face aici „legea”. Creangă avea mare dreptate: „Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu’n jos”.

*

Fiecare neam (şi om) îşi are Dumnezeul pe care îl merită… Singurul ce nu reflectă mentalitatea niciunui popor, căci n-a fost „zeul naţional” al niciunuia, este Domnul Iisus Hristos, Care spunea: „Cine m-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”, dar nu pe „dumnezeul” cutărui sau cutărui neam, ci pe Dumnezeul Cel Viu, Creatorul tuturor.

*

Cunoaşteţi, desigur, genul celor cărora le face plăcere să strivească „degetele pianistului”, care spumegă de ciudă la orice succes al altora, căutătorii neobosiţi de „noduri în papură”, pe care nimic nu-i doare mai mult decât talentul şi meritele reale ale altora. Nu i-aţi întâlnit încă? Semn rău…

*

Tot universul este creştin, de la particulele sub-atomice până la eminentele puteri angelice, căci adevăratul Dumnezeu al „tuturor văzutelor şi nevăzutelor”, Dumnezeul cel Viu (nu cel mort din capul „filosofilor”) este Dumnezeul Treimic, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

*

Orice discuţie legată de o cu totul improbabilă preeminenţă a Bisericii Apusene asupra celei Răsăritene, o văd ca pe o pierdere de vreme: Dreapta Credinţă nu ţine de sfera problematicului, aşa cum nici Cel ce a inspirat-o Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi nu poate fi „obiect” de îndoială (nu e interesant că, după precedentul inovaţiilor doctrinare apusene, totul s-a „rostogolit” aici spre erezie şi ateism, „exportate” apoi, cu sârg, şi în spaţiul nostru ortodox?).

*

Nu mi se pare normal să încerci să-i faci pe ceilalţi sclavi ai intereselor şi scopurilor tale. Tocmai asta e problema unora, că nu colaborează cu alţii, ci vor să îi supună voinţei proprii, să dispună de ei când şi cum vor. Vrei să spui sau să propui şi tu ceva? Fă-o, căci oricum părerea ta nu va conta! Mândria îi face extrem de intoleranţi pe cei de teapa ăstora. Oamenii simt asta şi, dincolo de „politeţuri” de suprafaţă, ajung să nu-i mai suporte. De ce? Pentru că sunt lipsiţi de iubire, de înţelegere. Cine nu s-a lovit de aroganţa indescriptibilă, de dispreţul neomenesc al acestor figuri sinistre? De-abia cunoscând astfel de specimene realizezi cât de greu este de împlinit, în ciuda aparenţelor, porunca iubirii „aproapelui”. Căci nu e deloc uşor să vezi în ticălos, dincolo de mlaştina ticăloşiilor lui, persoana, lumina chipului divin.

*

Deocamdată, gândurile mele „evoluează” în zig-zag… Când vor fi „sferice”, voi scrie cu tăceri, pentru cei nevăzuţi şi neauziţi.

*

Firesc ar fi să nu existe nici „manipulaţi”, nici „manipulanţi”, ci doar împreună-lucrători întru Domnul. Însă „firescul” s-a transformat în utopie în această lume răsturnată.

*

Orice poate deveni cu uşurinţă prilej de dezbinare dacă este considerat, analitic, în afara Principiului. Relativul cu „rădăcinile tăiate”, rupt de Absolut, este o monstruozitate sortită neantului, „întunericului celui mai din afară”.

*

Tot ceea ce este distructibil (şi ce nu este?) va fi distrus, mai precis trans-figurat, trans-format şi restaurat în ultimă instanţă, într-un alt plan, superior. Resturile, cojile, reziduurile vor fi aruncate în „întunericul cel mai dinafară”.

*

Murind, ne-o arată toate tradiţiile, dispărem doar dintr-un anumit mod de a fi, pentru a ne naşte într-altul, într-o altă stare a fiinţei. Însă nimic nu se întoarce la aceeaşi stare, nimic nu este riguros repetabil, în niciun plan de realităţi.

*

Chintesenţa căii spirituale este admirabil exprimată în „secretul” vulpii din Micul Prinţ a lui Saint-Exupéry: „E foarte simplu: nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi”; sau, într-o formulare mai lapidară: „…ochii sunt orbi. Trebuie să cauţi cu inima”. Însă în acest veac întunecat, majoritatea oamenilor au „inima” oarbă, în schimb nu se mai satură să caşte ochii-n neştire la coaja lucrurilor…

*

Dacă relaţia cu Dumnezeu nu e pusă în ordine, se duc naibii şi relaţiile cu semenii şi cu tine însuţi. Iluzia autonomiei, a auto-îndumnezeirii, se plăteşte scump, echivalând cu o „ştergere”, cu o auto-excludere din Cartea Vieţii.

*

„Hristos a vrut să fie ceea ce este omul pentru ca omul să poată fi ceea ce este Hristos” (Sf. Ciprian), dar nu „după fiinţă”, cum drăceşte îşi închipuie câţiva orientalizanţi rătăciţi, ci „după har”. Altfel spus, Domnul s-a pogorât la noi, înomenindu-se, pentru a ne înălţa la El, îndumnezeindu-ne. Covârşitoare şi de necuprins cu mintea este „deşertarea” Lui de sine, smerenia, „chenoza” pe care o presupune întruparea Sa („chip de rob luând”), sacrificiul Divinităţii de a „coborî” în abisurile creaţiei pentru a o transfigura şi restaura.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours