Dana Banu, Povestire în patru părți

1. Culoarea orașului

Mergi pe multe străzi, întoarce-te apoi la tine acasă și privește fiecare lucru ca și cum l-ai vedea pentru prima dată. – T. S. Eliot

Mulți ani, foarte mulți, după ce nu s-au mai întâlnit niciodată, în timp ce chipurile lor au început să prindă culorile iernii și mâinile lor se căutau instinctiv prin visele nopții, au înțeles că niciunul dintre ei nu și-a construit biografia altfel decât cu multe renunțări și cu o eternă fugă de ceea ce erau ei cu adevărat în adâncul lor cel ascuns de ochii tuturor. Chiar și de ochii propriei lor gândiri.

Mulți ani, foarte mulți, înainte ca întâlnirea lor să aibă loc – de fapt chiar și înainte ca ei să se fi născut – departe, foarte departe, într-o țară ai cărei locuitori spuneau despre ea în glumă cum că s-ar afla la capătul lumii, treceau printr-o primăvară acoperită de flori albe de arbori cu nume exotice, printr-o ninsoare eterică, doi oameni care purtau chipurile celor două personaje pe care le vei putea descoperi, Cititorule, peste câteva rânduri, în această povestire.
Doi oameni care înaintau unul spre altul în tăcere.

Privită printre gene, imaginea lor se estompa mai întâi apoi se transforma într-o cu totul altă imagine. Imaginea a doi oameni care se țineau de mână și care se ridicau tot mai sus. Pluteau un timp pe un cer transparent. Pluteau precum două baloane colorate. Apoi dispăreau, pentru a reapărea într-un alt timp. Într-o altă poveste.

_______

Trecea un vânzător ambulant prin fața casei. Vocea lui tăia aerul dimineții în fâșii parfumate de rodiile, merele și celelalte fructe pe care le ducea în căruciorul său. Parfumul fructelor dădea rotocoale străzilor în pantă și se ridica apoi în liane subțiri, până la norii cei mari și albi care priveau încântați, de pe cerul lor, spre marele oraș.

Până la urmă există sau nu o singură poveste a lumii, a oamenilor și a orașelor lor? Unii spun că nu. Alții spun că da. Eu spun că fiecare poveste este asemenea unei rodii. Poartă în ea o mulțime de semințe rubinii. Semințele altor povești.

Parfumul fructelor plutește în povestirea aceasta pe deasupra a două orașe diferite, aflate la mare distanță unul de celălalt. Soarele pătrunde însă printre frunzele copacilor la fel de jucăuș în ambele locuri. Chiparoșii din Provence sunt la fel de încrezători în oamenii care se plimbă pe lângă ei, precum copacii dorințelor din Taksimul istanbulez. Lavanda provensală și rodiile turcești sunt mereu la fel de parfumate. Frunzele măslinilor sunt la fel de strălucitoare.

Aceleași semne înconjoară oamenii, iar ei le privesc la fel. Indiferenți unii. Mult prea preocupați de ele, alții.

Cert este că în dimineața aceasta de primăvară putem intra ca printr-o ușă turnantă din sticlă tivită cu dantelă aurie metalică, direct în poveste, aducând cele două orașe într-un singur loc. Iar cele două orașe ne oferă cu generozitate două personaje care vor susține această poveste până la capăt.

Avem deja anotimpul: primăvara. Vom alege și un timp. La întâmplare. Unul dintre acele timpuri nu foarte îndepărtate, când oamenii – mai ales cei singuri – aveau obiceiul să se trântească de cum ajungeau acasă de la muncile lor în fața unui televizor și să mănânce mecanic în timp ce priveau ecranul cu atenție. De parcă le-ar fi fost frică să privească în jurul lor atunci când mănâncă. Ar fi putut vedea astfel ceea ce nu doreau. Chipul real al vieții lor pe care nu și-o iubeau.

Ceea ce oamenii nu pot spune în cuvinte se vede dacă le privești cu atenție gesturile cotidiene. Modul în care mănâncă. Modul în care se strâng în brațe unii pe alții sau în care privesc peste umăr. Cum reacționează la zgomotele bruște. Cum se mișcă în bucătăriile lor. Cum mănâncă și cum își țin mâinile când pun întrebări sau când află răspunsuri la întrebări pe care nu au îndrăznit să le pună.

_______

Sara este o femeie de 40 de ani. Adam este un bărbat tăcut, cu părul albit pe la tâmple și surâs subțire. Sara poartă mult roșu. Poartă pălării cu boruri uriașe, părul platinat și mereu buclat în valuri strălucitoare, fuste creion, pantofi cu tocuri uriașe, cămăși cabrate pe bustul generos, evidențiat de o talie foarte subțire, pe care și-o menține astfel cu mari eforturi.

Adam este un tip neglijent și indiferent la tot ce nu face parte din lumea lui imediată. Și-a câștigat libertatea de bărbat singur cu prețul unor mari suferințe sufletești. Suferințe care i se pot citi în ridurile ce îi brăzdează fruntea. Mai ales zona dintre sprâncene. Se puteau vedea foarte clar urmele unui timp în care Adam a stat mereu încruntat.

Adam pare mereu plictisit. Sara pare mereu gata de acțiune. Gata să răstoarne oricând lumea ei și a altora. Una dintre acele femei care își stinge țigara cu gesturi liniștite, apoi se ridică și distruge o mulțime de lumi doar prin simpla ei prezență.

Parfumul Sarei amintește de mirosul fructelor de rodie, dar și de lavanda provensală.

Dacă peste Adam poți la o adică trece cu privirea fără să îl observi, peste Sara cu siguranță nu ai cum.

Avem deci două orașe din două țări diferite. Două personaje foarte diferite și ele. Le vom aduce împreună și vom transforma această povestire în una de dragoste.

O poveste de dragoste pe care încep să o scriu astăzi, în una dintre diminețile primăverii când, privind lumina ce intră pe fereastra pe care tocmai am deschis-o, am iubit-o așa cum iubesc viața și pe bărbatul care tocmai și-a așezat acum o mână pe umărul meu, în timp ce în vis, peste noapte, el mi-a apărut în plină iarnă, undeva în Cișmigiul orașului meu de acasă, cu capul puțin aplecat într-o parte, privindu-mă de parcă m-ar fi văzut pentru prima dată. Așa cum mă privește aproape în fiecare zi a vieții noastre împreună, de acum.

Această povestire se naște deci din dragoste. Sper să reușesc să o scriu până la capăt.

2. Sara la Valensole. Pasteluri, acuarele și lanuri de lavandă

Sara nu a fost însă dintotdeauna o femeie pe tocuri, cu buzele rujate în roșu intens și părul platinat, îmbrăcată cu haine mulate și cu o senzualitate de vampă, care deși nu devenea vulgară, stătea chiar pe marginea prăpastiei, gata să cadă în ea. O femeie cu o senzualitate ce deborda în flăcări uriașe. Flăcări ce reușeau să aprindă mult prea mult imaginația celor din jurul ei.

A fost o vreme însă când Sara purta rochii în culori pastel, din materiale aerate, diafane. O vreme când Sara picta acuarele și se plimba ore întregi prin lanurile provensale de lavandă care – începând cu mijlocul lui iunie, până spre sfârșitul lui iulie sau începutul lui august – pot fi descoperite în Haute Provence, din Vercors până în Verdon, trecând prin Baronnies și Lubéron, peste tot.

Albastrul Mediteranei și violetul lavandei acoperă Provence și o transformă timp de câteva săptămâni, cât timp trăiesc florile de lavandă, într-un loc în care orice poveste are parfumul ei ușor de recunoscut. Parfumul lanurilor de lavandă unduindu-se în adierea vântului asemenea valurilor mediteraneene.

Parfumeriile Grasse transformă florile de lavandă, care cresc peste tot prin Provence, în ulei esențial și creează cu ajutorul lui elixiruri celebre.

Sara s-a născut într-o familie ce avea o distilerie tradițională de lavandă și un mic magazin în care își vindeau produsele obținute după ce își cultivau lanurile ce creșteau pe pământurile lor.

Părinții ei erau oameni bogați, cu gust pentru viață și pentru tot ce ea le oferă oamenilor din Provence.

Sara s-a născut la Valensole. O comună provensală foarte mică. Vreo 3.000 de oameni. În fiecare an însă, vara, spre sfârșitul lui iulie, erau, spre bucuria lor, asediați de turiști.

Zeci de mii de oameni din toată lumea veneau la festivalul lavandei. Veneau pentru că imaginea oferită de lanurile înflorite de lavandă era uluitoare. Îi puteai vedea grupuri-grupuri pierduți în extaz, în lanurile de lavandă și de floarea-soarelui.

Erau duși apoi, în tururi, prin micile distilerii și ateliere din zonă, unde puteau să afle și să observe totul despre cum se transforma floarea în ulei și cum devenea apoi parfum, săpun și altfel de produse.

Părinții Sarei își deschideau și ei mica lor distilerie pentru vizitatori. Își scoteau și produsele la târg, pe platoul din Valensole, la festival.

Se bucurau de vânzări uriașe.

În fiecare vară, în mijlocul platoului se așeza un alambic uriaș de pe la 1800 și ceva. Se distilau cu el florile de lavandă. Oamenii adunați acolo în jurul lui erau încântați. Bătrânul alambic părea și el nespus de fericit și arunca sclipiri parfumate în jur, foarte sigur pe el.

Turiștii zburau apoi cu elicopterele deasupra lanurilor. Mult timp după ce se întorceau acasă, rămâneau cu imaginile acelea în minte.

La festival veneau tot felul de formații muzicale în comuna Sarei și foarte mulți artiști cu tot felul de numere și de spectacole. Restaurantele din zonă erau pline. Viața exploda în culori de lavandă și floarea-soarelui. În parfumuri și în șuvoaie de extaz și admirație.

Astfel a crescut Sara. Convinsă că lumea este locul cel mai sigur și mai frumos cu putință. Da, Sara a fost un copil fericit. Unul dintre acei copii care obișnuiți fiind cu darul de bogăție și fericire încă de la naștere, cresc mai apoi și nu de puține ori rămân uimiți și cu sufletul rupt în bucăți văzând că fericirea lor de început nu durează toată viața.

Ia-i unui om lucrurile care l-au făcut fericit în copilărie și ai să îl vezi devenind încă unul dintre acei maturi foarte rigizi, convinși că suferința lor este imensă și incomparabilă cu suferința altora. Mult mai importantă decât a celorlalți.

O asemenea durere a pierderii paradisului copilăriei transformă oamenii în cele mai felurite chipuri. Unii devin atotcunoscători. Eternii moralizatori. Cei care dau sfaturi necerute, mereu, generalizează prostesc și arată cu degetul pe toți cei din jurul lor. Alții se închid în ei. Își poartă însă nefericirea la vedere. Se îndepărtează. Pun între ei și lume un zid uriaș.

Fiecare om poartă în el cel puțin o suferință, mai mult sau mai puțin ascunsă. Unii se lasă doborâți de ea. Îi devin victimă. Alții îi supraviețuiesc.

Pătrundem deci în Valensole – comuna în care s-a născut Sara – prin ușa turnantă de sticlă, tivită cu metal auriu, ușă despre care am amintit în capitolul trecut.

Intrăm adânc în lanurile de lavandă și de lavandin. Intrăm și în mica distilerie a părinților Sarei și cercetăm totul cu atenție.

O privim pe Sara îmbrăcată în rochii pastelate din materiale ușoare, alergând peste tot fericită.

O privim în timp ce își desenează acuarelele în fața ferestrei camerei sale, din micul conac în care s-a născut.

3. Începuturile lui Adam

Cam în același timp în care Sara picta cu acuarelele ei de copil și apoi de adolescentă, lanurile de lavandă și de floarea-soarelui din Provence, Lale și Yılmaz, părinții lui Adam, ieșeau în minunatele grădini de ceai ale fostelor palate otomane, împreună cu băiatul lor.
La umbra platanilor seculari, priveau spre frunzele ce începeau să deschidă ochii. Rezervoarele străvechi, bizantine, de apă, făceau să li se înfioare trupurile de bucuria răcorii și umezelii lor. Se bucurau unii de alții și de ce le era dat să trăiască.

Casa familiei lui Adam era situată în Bebek, un cartier precum o adevărată perlă de sidef și de aur, strălucind între Arnavutköy și Ortaköy, pe malul european al Bosforului.
Strada lor era una dintre acele nenumăratele străduțe în pantă ce duc din Bebek direct la malul strâmtorii unde Asia și Europa pot fi văzute într-un tablou impresionant, unindu-se peste apele Bosforului. Acolo, priveliștea apusurilor de soare a fost cea care i-a oferit lui Adam primele semne despre fascinanta lume în care trăia.

Acel moment în care soarele intră parcă împreună cu întregul său cer în apele negre, care prind a se colora cald, oferind privirii oamenilor ce vor să le vadă, senzații de o intensitate uriașă.

Adam a crescut în locurile acelea, ferit de orice neliniște sau nefericire. La fel ca Sara din Provence a fost un copil fericit, binecuvântat cu o familie ce trăia pașnic într-o zonă dăruită cu frumusețe.

A crescut călătorind de plăcere cu feribotul sau uneori cu barca familiei spre inima Istanbulului.

Bebek este în fapt un mic oraș la rândul său. Un cartier-oraș elegant, cu oameni bogați, dăruiți de soartă cu șansa de a locui într-un asemenea loc împodobit cu priveliști fascinante. Adam s-a putut bucura întreaga lui viață de priveliștile spectaculoase ale Istanbulului.

A crescut alergând pe plaja Bebek, cu Podul Fatih Sultan Mehmet mereu în fundal, simțindu-l ca pe o prezență ce îi oferea siguranța și certitudinea unei lumi ce avea întotdeauna grijă de el.

Printre pisicile grase istanbuleze pe care le hrăneau și familia lui asemenea tuturor familiilor din oraș, copilul Adam alerga nepăsător la durerile și tristețile lumii.

A urmat școala și apoi universitatea la el în cartier. A avut o viață ușoară, ferită de incidente neplăcute.

Obișnuia să se plimbe des pe Podul Boğaziçi, plimbările acelea lungi îi umpleau sufletul de plăcere și de liniște. În mijlocul unui oraș mereu agitat – un oraș al cărui vuiet de viață ce nu adoarme niciodată parcă, ar putea asurzi pe orice străin de el – Bebekul în care a crescut Adam era o insulă de pace și liniște. O liniște care l-a hrănit pe băiat cu tăcerile ei și l-a făcut să devină un bărbat tăcut, mai degrabă contemplativ, cu o aparență de om scufundat mereu în gânduri, în căutarea a ceva mereu îndepărtat.

În adolescență Adam și-a făcut obiceiul să se plimbe neobosit prin Istanbul, fotografiind locurile prin care trecea. La ce bun să locuiești într-un oraș dacă nu îl cunoști, spunea el mereu. Dacă nu ieși din cartierul tău, de pe strada ta, de ce să mai locuiești acolo?! Acasă e locul unde te întorci mereu, nu de unde nu ieși niciodată. Așa își spunea băiatul.

Dacă îți formezi o rutină ce nu te scoate din eternul traseu casă-serviciu sau școală, spiritul tău va muri cu timpul și zgomotele vieții se vor stinge pentru tine.

Adam voia mai mult pentru el. Voia să caute, să afle, să cunoască, să vadă cu ochii lui. Voia totul. A pornit deci în căutarea lui.

Își petrecea vacanțele rămânând acasă la Istanbul, pentru a-l străbate de la un capăt la altul, în timp ce ai lui plecau în insulele grecești, de unde era tatăl său. Părinții aveau încredere în el. Îl lăsau liber pentru a-și forma spiritul.

Adam a crescut într-o casă cu o bibliotecă uriașă. O adevărată șansă pentru orice copil, indiferent de cât de bogați sau de săraci îi sunt părinții. O bibliotecă în casă îl va ridica pe acel copil deasupra a tot și a toate, oferindu-i libertatea pe care cei ignoranți și-o pierd, din păcate. O bibliotecă oferă celui care crește într-o casă în care ea există acel vizionarism pe care doar cărțile îl pot da oamenilor.

Istanbulul se oferă tuturor cu dărnicie. Cu uriașă generozitate. Oricine poate călători pe Bosfor cu feribotul, plătind foarte puțin. Priveliștea e spectaculoasă. Mâncarea e multă, sățioasă și foarte ieftină. În anii adolescenței sale, Adam avea obiceiul să intre prin micile birturi ale străzilor necunoscute de turiști și să guste din toate bunătățile făcute de mâinile pricepute ale bucătarilor de acolo: chiftele de toate felurile, ciorbe delicioase, pește prăjit, musacale, kebaburi, lipii făcute în fața ochilor lui, brânză la fir, pește prăjit, sugiuc, înghețate în cele mai diferite culori, sorbeturi răcoroase.

O lume în care mirodeniile și semințele sunt la ele acasă. O lume a micilor vânzători stradali, care își cheamă clienții să le cumpere marfa. A oamenilor care chiar și astăzi, prin unele cartiere mai mici, leagă un coș cu sfoară, pun în el bani și îl lasă să alunece de la etajul apartamentului lor spre stradă, unde vânzătorul le așază marfa dorită și ia banii.

O lume pe care Adam a descoperit-o singur, umblând fără încetare, mânat de dorința de a afla cât mai multe despre orașul său. O lume de care Adam s-a îndrăgostit pentru totdeauna.

O lume a politeții orientale, a bunului simț și a fraternității. Lumea istanbulezului de rând. Oameni care se strigă între ei cu apelative precum: ,,frate”, ,,soră”, ,,unchiule”, ,,bunicule”, deși nu se cunosc de fapt.

O lume foarte greu de înțeles cu adevărat din afară, unde percepția poate fi modificată de diferite stereotipuri și aparențe mult prea înșelătoare.

Adam a colindat bazarurile, galeriile de artă, anticariatele, micile piețe și grădinile de ceai din partea asiatică și din partea europeană a Istanbulului. În același timp și-a găsit drumul și pasiunea: fotografia. A urmat o facultate în domeniu. Când a terminat-o și-a deschis un studio foto în Bebek. Apoi a început să călătorească prin întreaga Turcie. De ce te-ai născut într-o țară, dacă nu ca să o cunoști și ca să o iubești, spunea el mereu.

Astfel, îl putem vedea pe tânărul Adam iarna în Munții Taurus, fotografiind schiorii.
Îl putem vedea trecând cu aparatele lui de fotografiat printre ruinele grecești ale orașele vechi ale Turciei: Efes, Troia sau Izmir.

Îl putem vedea fotografiind marile terasele de travertin alb și bazine de calcar cu apă termală din Pamukkale sau Cappadocia, cu cerul ei de dimineață acoperit cu baloane cu aer cald, cu văile ei din stânci cu aparență de-a dreptul surealistă și cu casele ei subterane săpate în adâncul peșterilor din stâncă.

Îl vedem pe tânărul Adam apoi, sus pe Muntele Nemrut, în estul Turciei, fotografiind movila funerară de acolo.

Adam străbătând Turcia în lung și în lat. Adam privind cu ochii larg deschiși spre oameni, clădiri, munți, ape și orașe.

Se întorcea de fiecare dată acasă obosit, dar gata să o ia de la capăt. Între biblioteca lui imensă și lumea largă era doar un pas. Adam trăia pe un fel de pod, plimbându-se continuu între cărțile lui și lumea cea mare.

După ce și-a străbătut țara, și-a dorit să cunoască lumea cea largă de dincolo de ea.

4. Culoarea orașului

– Draga  mea Sara, nu e îndeajuns ca doi oameni să fie nefericiți separat, pentru a fi fericiți împreună.

– Știu, dar mai știu și că asta o spunea Romain Gary în ,,Clar de femeie”. Iar apelezi la cărțile altora, pentru ca să spui cât mai complicat lucrurile simple pe care le gândești. Știi cât de mult mă deranjează obiceiul acesta al tău. Ești de un snobism sufocant. Această prețiozitate stupidă a ta este cu totul și cu totul respingătoare. Află că nu mi-aș da nici măcar unul dintre glossurile mele ieftine, din fundul genții, pe citatele tale de bărbat complexat în fața femeilor. Și mai du-te dracului cu scriitorii tăi cu tot, din cărțile cărora citezi mereu ca apucatul! Sper să nu crezi că dacă îmi bagi citate dintr-un scriitor francez, înseamnă că sunt gata să fiu de acord cu tine!

– Dragă Sara, Gary era din Lituania. Foarte mulți dintre scriitorii voștri sunt născuți în alte țări.

Știa că o va enerva remarca lui, dar el adora să o vadă nervoasă. Avea un aer de felină uriașă, gata să se arunce asupra prăzii. Ochii îi deveneau ca smoala fierbinte. Gura i se strângea și devenea o inimioară mică și sângerie ca desenată de mâna unui copil.

– Ești un dobitoc înfumurat! Ești… un turc, îi strigă Sara, neștiind ce să îi mai spună ca să îl jignească. Nici nu vreau să te mai văd vreodată! Dispari! îi strigă fata, apoi se întoarse brusc și plecă fără să se mai uite în urmă.

În urma fetei, Adam începu să râdă singur, în hohote.

Sara îndepărtându-se.

Sara plutind parcă pe trotuarul umezit de ploaia ce începea să cadă primăvăratic răcoroasă, în luna aceea de mai.

Amândoi erau siguri că se vor revedea a doua zi. Nu s-au mai revăzut însă ani de zile, iar când s-au reîntâlnit… Mă opresc înainte de a povesti sfârșitul istoriei celor doi.

Așa cum în scoică nu se aude de fapt marea, oamenii care te înconjoară pot fi niște străini în realitate. Iluzii. Așteptări și șanse ratate. Toate pentru că îi vezi așa cum ți-ai dori să fie, nu cum sunt ei de fapt.

Prietenilor trebuie să le acorzi o atenție pură și dezinteresată. Altfel, dorințele tale îi vor transforma în personaje iluzorii. E ușor să ții lângă tine oameni cu care ai în comun jobul, hobbyurile, orientările politice, crâșmele. Asta e simplă amiciție bazată pe interese comune, dă ca să îți dau, spirit de grup, prietenie de pahar. Frumos. Curat. Bravo! Trece.

Nu sunt de drum lung asemenea „prietenii” decât dacă ești consecvent și nu îți schimbi culoarea părului, a politicii, crâșma sau adresa. Odată schimbate, adieu!

Să accepți diferențele. Să accepți din partea unui prieten adevărat un mod de gândire diferit de al tău. Abia atunci este vorba despre un drum lung și despre o adevărată prietenie. / Pasajul acesta, începând de la fraza despre scoică, l-am scos din cartea mea ,,Ferestre”. Dragă al meu fidel Cititor, știu că mă iubești și ai să te prefaci că habar n-ai despre acest lucru (ha!).

Astfel gândea Adam în timp ce privea instinctiv spre fundul Sarei, care se balansa foarte bine strâns în fusta neagră tip creion, fustă ce ar fi părut extrem de sobră, dacă o pereche de pantofi roșii cu toc uriaș nu ar fi acompaniat-o senzual.

O străină. O femeie frumoasă și atât, își spuse Adam întorcând capul.

Ani mai târziu, când imaginea ei îl însoțea deja obsesiv, oriunde s-ar fi aflat, fără să mai știe nimic despre Sara, Adam a înțeles că o iubea și atunci, la fel cum a iubit-o în toți anii în care nu a mai revăzut-o.

A înțeles că nu fusese prietenul ei niciodată, deci toate gândurile acelea ale lui din primăvara când ea îl lăsase râzând ca un prost în urmă, pe malul Bosforului, toate gândurile acelea despre cât de străină îi era Sara atunci, fuseseră nu doar inutile ci și greșite.

Sara nu fusese niciodată prietena lui. Avea multe prietene femei, dar Sara nu fusese vreodată una dintre ele. Pentru Dumnezeu, doar nu i-o tragi unei prietene ci unei femei! O femeie pe care o iubești sau nu.

Nu îi plăcea modul în care Sara vorbea, modul în care se machia, modul în care Sara se îmbrăca și își expunea trupul. Nu îi plăcea lascivitatea ei. Senzualitatea aceea scăpată din lesă care aduna în jurul ei o mulțime de bărbați, precum niște animale în călduri.

Nu îi plăceau multe lucruri la Sara. Nu s-ar fi împrietenit niciodată cu o asemenea fată. Dar a iubit-o. Nu o iubire din aceea egoistă, care așteaptă răspuns, recunoaștere și acceptare, ci o iubire pură, dezinteresată, fără vreo așteptare. Nu aștepți de la iubire să îți ofere ceva. Iubești și atât. Nu există orgolii. Nu există îți dau ca să primesc. Dai totul fără să aștepți nimic în schimb. O aruncare voluntară în gol, în necunoscut, este iubirea.

Adam a înțeles în timp, în absența Sarei, acest adevăr și l-a trăit după priceperea și sufletul său. La început greu. Chinuit, refuzând realitatea. Căutând-o disperat pe fată. Apoi urând-o cu patimă și încercând să ardă toate punțile dintre ei doi. În cele din urmă, îmblânzit și răbdător, așteptând reîntâlnirea fără să facă însă nimic concret pentru a o găsi.

Precum un turc autentic, demn urmaș al unei familii străvechi otomane, Adam era fatalist convins. Avea siguranța că tot ce trebuia să se întâmple, se va întâmpla. Era deci inutil să se agite, să caute, să strige și să se lase cuprins de disperare. Asta, desigur, după ce trecuse deja prin toate acele etape: de negare, de furie, de ură și disperare.

Adam era asemenea istanbulezilor străvechi, dar și a celor mai noi, oameni care în timpul marilor furtuni ce cuprind Bosforul și îi agită apele, în loc să se retragă în casele lor, din fața cataclismului, ies pe țărm sau deschid larg ferestrele dacă au vedere spre Bosfor și privesc spre navele din larg, prinse în iureșul furtunii.

Oameni stând nemișcați în plină furtună, pe țărm sau la balcoane și ferestre, privind dezlănțuirea forțelor naturii, cu o curiozitate demnă de marile cinematografe ale lumii. De marile filme.

Adam a început deci să o aștepte pe Sara. Nici speriat de reîntâlnire. Nici agitat sau nerăbdător. Pur și simplu ca un bărbat ce iubea o femeie. Un bărbat care știa că într-o zi o va reîntâlni pe Sara.

În anii aceia, Sara îmbătrânea blondă, platinată, parfumată și plină de strălucire. O frumusețe ce tăia respirația, apoi ucidea sau plictisea. O femeie periculoasă. Prietenii ei îi spuneau Mala Muher în râs. Avea ceva melodramatic în toată ființa ei. Un patetism ce atrăgea, dar îndepărta în același timp. Se lipea pe loc de câte un bărbat și acela cădea în extaz. Dacă voia un bărbat îl lua. Apoi renunța la el fără să se gândească prea mult.

Sara le dădea bărbaților aleși de ea iluzia că sunt doriți, iubiți, că va fi a lor pe viață. Apoi dispărea fără vreun bilet pe noptieră. A iubit mult astfel. Mult și pe mulți. Într-un târziu a obosit.

Uneori umbra lui Adam trecea prin dreptul ei și Sara întorcea capul. Credea că nu îl va mai întâlni vreodată. Chiar dacă l-ar mai fi întâlnit ar fi fost inutil. Ce și-ar mai fi putut spune? Doi străini. Sara acelui moment nu mai era Sara de atunci. Adam nu mai e Adam de atunci.

Oamenii sunt cuprinși de emoții puternice când se reîntâlnesc sau când se despart. Așteptarea nu le aduce atât de multe emoții. Le poate aduce însă uitarea sau abandonul în fața întâmplării.

Sara era orice, dar nu o femeie care să se lase la voia întâmplării. Mirarea ei a fost uriașă când s-a surprins că nu își mai dorește niciun bărbat. Că urmărea doar umbra lui Adam. Umbră ce trecea uneori prin dreptul ei. Doar o secundă. Cât Sara să o poată vedea cu coada ochiului. Niciodată întreagă.

Sara stând într-un pătrat de lumină. Adam trecând în chip de umbră prin fața ei. Astfel au trecut câțiva zeci de ani.

Sara avea deja 40 de ani când l-a reîntâlnit pe Adam al ei. Prin aer plutea un parfum de scorțișoară. Se auzea un bărbat cântând la saz. Apele mărilor aruncau asupra celor doi culorile turcoaz ale Bosforului. Se scufundau și ieșeau la suprafață. Bătrâni și tineri în același timp.

Adam și Sara înotau prin lumina aceea de aur și de turcoaze, lumina orientală a unei lumi în care iubirea nu se grăbește, nu moare, nu dispare ci mereu se află alături de cei cărora le este dat să o trăiască. Cei care se iubesc, se regăsesc mereu. Chiar și atunci când nu se mai așteaptă unul pe altul. Cel puțin așa spun orientalii.