Mașina înainta lin. Autostrada se întindea la fel. Gri, lungă, fără promisiuni. Doar o linie neîntreruptă, acoperită de o tăcere ce se lungea odată cu asfaltul.
Valeriu se lăsă pe spătar, cu mâinile fixe pe volan, strângându-l mecanic. Privi în oglinda retrovizoare: băiatul dormea rezemat de geam, cu capul ușor lăsat, gura întredeschisă, căzând pradă oboselii adunate. Doar zgomotul motorului umplea locul dintre ei.
Un indicator se apropia: „Arad – 20 km”.
Nicio reacție vizibilă. Doar respirația i se schimbă, trădând pătrunderea unei amintiri vii, copleșitoare, strecurate deodată în ființa lui.
Gândurile se rostogoliră către un început tulbure, lipsit de contur și culoare, în care se amestecau neliniști și întrebări fără răspuns.
Erau toate acolo. Le deslușea pe rând, le revedea.
Un pat metalic, cu saltea acoperită de o pătură gri. Fereastra închisă ce oprea zgomotele lumii de afară, mirosul de ciment umed și de haine lăsate la uscat. Camera era rece, cu pereți goi și tencuială coșcovită, o pereche de papuci uzați sub pat și o umbrelă ruptă, sprijinită de perete, parcă uitată acolo.
Telefonul avea semnal slab. Creditul de pe cartelă se consuma mereu mult prea repede. Suna arareori, cu zgârcenie, atent să nu risipească nimic. De obicei, la final de săptămână.
– Mamă…, sunt bine. Cum sunteți?
Mai urmau câteva cuvinte, de-o parte și de cealaltă. Prea puține, prea scumpe, aruncate ca niște fărâme.
Apoi închidea. Se așeza pe patul care nu era al lui și rămânea tăcut. Glasul din telefon răsuna în el, până devenea tot mai încet și mai îndepărtat. Rămânea doar ecoul unei absențe.
Drumul se deschidea în față – nesfârșit și șters, în același timp. Câmpul îi însoțea în cuprinderea sa, închis într-o tăcere de piatră. Sub linia orizontului, un nor îndepărtat se destrăma în singurătate, rătăcit în zarea cenușie.
Mașina se scutură brusc din visare, cu roțile prinse peste o denivelare. Valeriu strânse volanul, apoi întoarse capul spre telefonul din cotieră.
Ecranul se luminase: un mesaj.
„Sună-mă când poți. Vreau să vorbesc cu Iulius.”
Alexandra.
Îl privi câteva secunde cu o resemnare amară. Nu găsea nimic în el. Nici reproș, nici întrebare. Era doar o prezență mută, străină și neînțeleasă, care îi așeza pe umeri un fel de greutate fără nume. Ceva care îl urmărea încă.
Apăsă butonul lateral și ecranul deveni negru, stingând lumina aceea scurtă care îi atrăsese atenția. În urmă se mai vedea doar propria față, veștedă, reflectată slab în sticla întunecată.
Imaginea din fața ochilor i se schimba iarăși. Nesigură, purtată de gândurile ce nu conteneau, desprinse dintr-un trecut care pulsa încet în el.
O sală. Miros de cafea. Podea lucioasă, o muzică limpede care se prelingea stăruitor din înaltul unui colț, topindu-se în murmurul pașilor din încăpere. Ea, așezată pe o cutie de plastic, cu o eșarfă roșie la gât, aducea o pată de culoare în atmosfera aceea ternă. Nu spunea nimic. Îl privise preț de o clipă, direct, fără zâmbet, așteptând parcă un cuvânt de la el, care nu venea.
Atunci nu-i știa numele. Îl aflase abia mai târziu, după vreo săptămână. Era scris într-un formular: Alexandra.
Venea din estul țării. Avea un glas cald, vorbea rar, alegându-și cuvintele ca pe niște lucruri fragile. Știa să tacă frumos.
Primele seri împreună nu avuseră nimic special. Un ceai. O plimbare prin parc. O promisiune mică („se rezolvă, îți aduc eu mâine”), împlinită a doua zi. Nu fuseseră declarații, nici planuri. Se mutaseră împreună într-o garsonieră, fără nimic nou. Funcționa. Era liniște acolo.
Seara, el citea, ea își făcea treaba, aplecată peste lucruri mărunte, cu răbdarea cerută de fiecare zi. Uneori vorbeau, alteori râdeau scurt, fără motiv, ca o tresărire care trece repede. Nu părea iubire, dar era mai mult decât singurătatea. O împreunare de seri ce se potriveau între ele.
Atunci nu credea că liniștea poate deveni un gol, întinsă până la capătul zilelor. Încă nu.
Pe bancheta din spate, băiatul mormăi în somn. Suspină scurt, într-un vis nerostit, care-l ținea în el, apoi își întoarse capul încet în cealaltă parte, rămânând cu chipul în textura banchetei.
Valeriu îl privi în oglindă, cu același amestec vechi, care nu îl părăsea niciodată: liniște și teamă.
Trase adânc aer în piept, simțind cum revenea în el toată greutatea acelor ani. Imaginea începutului, care îl lega de trupul acela adormit din spatele său, se aprinse încă o dată înăuntrul lui, arzând scurt.
Amintirea aceea stăruia în el mai clar decât orice, neatinsă de timp.
Totul fusese alb și înalt: coridoare, voci slabe, miros de dezinfectant și mai ales o teamă fără nume, prinsă în piept, care se întindea peste fiecare clipă.
Alexandra dormea. Copilul îi fusese pus în brațe – cald și mic, doar atât cât să încapă între două palme, cu respirația abia simțită.
El îi alesese numele. Iulius. Acesta îi păru firesc, singurul potrivit. Îl ținuse în el ca pe un fel de taină. Alexandra îl primise simplu, cu un surâs abia schițat.
Din prima noapte îl ținuse aproape. Se născuse în el un instinct clar: era ceva ce nu avea voie să piardă. El îl plimba prin casă, când avea colici, cu pieptul gol, în întuneric. El murmura același cântec fără sens. El îl lăsa să-i adoarmă pe umăr, rămânând nemișcat, oricât.
Alexandra era acolo, dar cu tot mai multă absență. El rămânea cu copilul, cu tot ce începuse să fie viață.
Mașina curgea drept, înaintând între câmp și cer. Niciun semn nou. Nicio oprire.
Băiatul dormea liniștit. Valeriu îl simțea dincolo de ființa lui. Mai mult decât o tăcere vie care îl însoțea. Era un foc în piept și un rost.
Privirea i se fixă iar pe telefon. Ecranul era negru. Alexandra nu mai scrisese nimic.
Tăcerea, întinsă peste drum ca o apă fără maluri, rămânea acolo.
(Fragment din volumul în pregătire Credențional, de Dan Roman)
