„Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă” – Nichita Stănescu

În 7 septembrie 2022 am ajuns la vernisajul expoziției de pictură „Windows 1885” al artistului vizual Flavius Lucăcel, desfășurat la „Curtea Artiștilor”, de data acesta, cu o nouă adresă: strada Morii, nr. 1/A, Zalău, un spațiu cultural inedit pe care îl frecventez de ceva ani. Dacă nu participam direct la expoziție și nu încercam să înțeleg tehnica realizării acestor tablouri, artă vizuală, era aproape imposibil să accept ideea posibilității existenței unei astfel de arte din „țoalele și ștergarele țesute de femei din Aluniș.”

Am înțeles că pânzele sunt prinse în ramele unor ferestre confecționate acum 200 de ani, iar tehnologia realizării pare a fi foarte complicată, inedită, preluată după modele arhaice.

Deoarece sunt fascinată de ineditul acestei arte și, în special, de munca imensă și trăirea înmagazinată în aceste obiecte de artă, întreb autorul dacă mai există vreun artist care ar folosi această tehnică de creație. „Nu știu”,  răspunde el, după ce inițial mă salutase amabil, recunoscându-mă printre puținii spectatori „de suflet” prezenți în sala actualului sediu al „Curții artiștilor”.

Autorul expoziției a mărturisit că spațiul de la Curtea artiștilor este unul ideal pentru  acest vernisaj, strada Morii, nr 1/A fiind „o zonă energetică”.

Ideea ar aminti de viziunea lui Andrei Tarkovski, și anume contrastul dintre robotizarea omului și adâncirea vieții lui spirituale sau declinul spiritualității.

Specific faptul că zona Zalăului, pe care încerc acum să o descriu, este una a fostelor fabrici, ateliere, construcții, unele aproape ruine, altele rezistente precum tehnologia de atunci. Oricum, strada e un loc mirific, prin stilul arhitectural eclectic.

Expuse în diverse galerii de artă din țară și din Spania, iar în prezent în Franța, lucrările lui Flavius Lucăcel, poetul și dramaturgul premiat de Clubul Dramaturgilor din România și de Uniunea Scriitorilor din România, continuă să-i actualizeze destinul și preocupările culturale.

Revenind la ideea artei din țoale și ștergare țesute de femei, eu însămi păstrez ca pe o relicvă „zestrea” de țesături oferite mie de mama mea, Ileana Ember, respectiv de soacra mea Susan Aurica din Hațeg, pe care ele mi-o prezentau și mi-o ofereau ca pe un ritual al împărtășirii bucuriei de a dărui iubirea, ritual ce a dispărut odată cu noile generații ale satelor și orașelor. „Lada de zestre” a devenit doar  o amintire.