Cultura viitorului

Am fost onorat să fac parte din colectivul care a elaborat două politici publice: „Cultura deschisă” și „Cultura viitorului”, în cadrul proiectului „Viziune strategică și coerentă pentru sectorul cultural” (poca.ro, umpcultura.ro, secopu.ro), proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Capacitate Administrativă 2014-2020, coordonatorul proiectului fiind Ministerul Culturii prin Unitatea de Management a Proiectului. Astăzi, câteva rânduri „tehnice” despre „Cultura viitorului”. Scopul politicii publice este „pregătirea societății, a beneficiarilor și producătorilor de cultură pentru un viitor durabil, centrat pe oameni, care integrează universul digital. Democratizarea accelerată a demersului cultural prin introducerea noilor tehnologii, în beneficiul indivizilor și comunităților culturale este, în subsidiar, parte a acestui scop”, în timp ce „obiectivul general asociat scopului enunțat este salvarea și punerea la dispoziție a patrimoniului cultural și a creației contemporane folosind modalități durabile, incluzive și accesibile pe scară largă, în contextul noilor tehnologii”. Importante sunt și obiectivele specifice, după cum urmează: „Crearea infrastructurii fixe și mobile pentru acces la internet în bandă largă și dotarea cu echipamente scalabile și adaptabile pentru tehnologiile emergente, cu consumuri de resurse și energie reduse sau regenerabile, până în anul 2030; dezvoltarea de competențe tehnologice emergente și experimentale pentru angajații operatorilor culturali și creatori, pe parcursul perioadei de implementare (2023-2030); simplificarea mecanismelor juridice, administrative și financiare existente și crearea unor mecanisme noi necesare dezvoltării antreprenoriatului cultural, până în anul 2030; simplificarea mecanismelor juridice, administrative și financiare existente și crearea unor mecanisme noi necesare digitalizării complementare a produselor și serviciilor culturale ale instituțiilor publice de cultură, până în anul 2030”. Să mărim „lupa” prin sublinierea câtorva obiective operaționale: „profesionalizarea accelerată a personalului existent și recrutarea de noi angajați în sistemul public prin prioritizarea competențelor și abilităților specifice TIC, în intervalul 2023-2030”; „implementarea unui program guvernamental de achiziții pentru dotarea operatorilor culturali cu echipamente contemporane de tehnologia informației, pe perioada de programare”; „dezvoltarea și implementarea unui depozit național care cuprinde moștenirea culturală digitalizată, inclusiv cea deținută de arhivele istorice ecleziastice și ale autorităților locale, până la finalul perioadei de programare”; „utilizarea infrastructurii fixe a operatorilor culturali de drept public ca spații de experimentare pentru noile tehnologii, locuri de familiarizare a publicurilor cu noile forme de expresie ale TIC”; „introducerea obligativității internetului de mare viteză pentru toate instituțiile din domeniul cultural și disponibilității totale a conținuturilor în mediul online”.

Poate citatele de mai sus vi se par prea „tehnice”, plictisitoare, pline de visuri mărețe. Dar, nu e chiar așa. Cu foarte puține excepții, sistemul cultural instituțional de la noi nu este pregătit pentru „cultura viitorului”. Subfinanțarea, delăsarea, (dez)interesele politice de tot felul și câte altele au condus și la constatarea că „Tehnologizarea redusă a sectoarelor culturale este provocată de un cumul de cauze: lipsa unui ecosistem tehnologic național care să impună operatorilor culturali utilizarea tehnologiilor societății informaționale; finanțarea redusă pentru tehnologizarea operatorilor culturali, în special a celor de drept public; lipsa competențelor digitale a personalului din organizațiile culturale”. Între efectele unui grad redus de tehnologizare se numără: „creșterea decalajelor între cultură și alte segmente ale vieții social-economice; creșterea decalajelor între rural și urban și față de comunitățile culturale dezavantajate, în ceea ce privește accesul la oferta culturală; o utilizare mai puțin eficientă a mijloacelor financiare, care nu oferă utilizări durabile ale resurselor și mijloacelor achiziționate; o vizibilitate redusă a producției culturale autohtone, atât pe piața internă, cât și pe cea externă”.

Subiectul, firește, e vast. Aici am punctat doar câteva idei, citate din documentul menționat. Rămâne de văzut dacă această politică publică, și „Cultura deschisă”, vor avea șanse de reușită. Scuze, mai întâi e de văzut dacă vor beneficia de celebra „voință politică”. Pentru schimbarea din temelii a culturii instituționale de la noi. Poate o să revin asupra subiectului. Pentru mine, provocator.