Cuiele lui Isus

Cu siguranță, lumea de-acum aparține celor care nu citesc semnele stelare. Care chefuiesc. Poate că astăzi eu văd partea goală a paharului. Iată, am sărbătorit Învierea. Magazinele au fost luate cu asalt. Nu au oamenii bani? Unii împrumută, ca s-o poată face… lată. Dacă au venit Paștele, e musai să sărbătorești. Portbagaje larg deschise, în care se amestecă dușmănoase sticle cu bere, suc, dar și pui congelați, legume, franzele. O disperare nejustificată a aprovizionării, în vederea unui taifun imaginar al burților pline cu orice preț. O femeie în vârstă duce pământ negru în plasă pentru plantele din apartament. În parc aleargă copiii, ținând în mână telefoanele geniale, iar tinerii consumă zgomotos semințe, exhibându-și tatuajele bronzate. E secolul mușchilor, al pectoralilor afișați ostentativ, al alungării oricărui romantism. Al metrosexualilor – ca să folosim un termen la modă. Nu se mai citește, astfel că adolescenta complexată ascunde cartea sub bluza transpirată. O mașină frânează brusc. Coboară patru cocalari, în sunet de manele. Unul din ei izbește cu piciorul în câinele flămând de la ușa magazinului. Pubelele răsturnate nu mai deranjează pe nimeni. Pe o bancă, fumează un om de la țară. Lângă el, jos, un miel viu, cu picioarele legate cu sârmă. Botul animalului stă în praf. Peste el cade scrum de țigară. Dacă nu-i pasă de suferința mielului, atunci nu-l dor nici cuiele lui Isus.
Pauză de reflecție. Cine e vinovat? Unde e adevărul? Cine poate arunca piatra? „Fiecare om are propria sa tragedie” – scria Henry Miller. „Fiecare are propriul său alcool” – zicea Pessoa. Ce știu eu despre viața omului cu mielul? Ce înțeleg din omenirea care își iese din matcă? Unde să mă opresc? La care biserică slujesc adevărații preoți? Mai există credință neîntinată ori falșii profeți țin în mână trei telefoane portabile și cheile unor vile somptuoase? Nu cumva cuiele lui Isus au devenit o legendă profitabilă? Stelele tac și clopotele au aceeași unduire seculară, inefabilă, misterioasă.