Ctitorul și Catedrala

„Iar acum, călătorul care vine în Zalău, vede pe versantul stâng al Văii Zalăului, pe partea superioară, un măreţ edificiu ce se înalţă ca o cetate spirituală vaşnică: Așezământul Bisericesc Cultural-Spiritual Sfânta Vinere”.

Ioan Ghiurco

Puține biserici de zid aveau românii sălăjeni înainte de Marea Unire de la 1918. Cele mai multe erau din lemn, mici, întunecate, neîncăpătoare. Ortodocșii aveau lăcașuri de cult din piatră sau cărămidă doar la Miluani, Treznea și Stârciu. Va urma, curând, Românași, sediul singurului protopopiat ortodox din Sălaj, unde noua biserică, ridicată până la acoperiș în preajma Primului Război Mondial, va fi sfințită în ziua de 15 august 1922.

Românii din Zalău aparțineau, înaintea Primului Război Mondial, ca filie, parohiei greco-catolice Ortelec și nu aveau o biserică a lor. În septembrie 1912, Dr. Vasile Hossu, episcopul Gherlei, vizita Zalăul și făcea o promisiune: „Faceți-vă biserică oricum și din orice. Transformați o casă cât de slabă, chiar dacă ar fi acoperită cu stuf, numai să aibă o cruce și eu mă voi îngriji să deveniți parohie”. Doi ani mai târziu, în 1914, Zalăul obținea acest statut. Banca „Silvania” donase orașului o casă și aceasta, prin adăugarea unui mic turn, a devenit prima biserică românească din Zalău!

După Marea Unire, începe să crească și numărul ortodocșilor din oraș. Astfel că devine necesară ridicarea unei biserici și pentru ei. Construcția va dura aproape trei ani. Sfințită la 23 octombrie 1927, biserica din Zalău era, după cum spun ziarele vremii, „o frumusețe de biserică, zidită în stil bizantin și lucrată din punct de vedere arhitectonic ireproșabil”.

Pentru credincioșii ortodocși de atunci ai orașului, biserica aceasta era suficientă. De altfel, în perioada ocupației horthyste (1940-1944), care a dus la expulzarea fruntașilor românilor de aici, sau la constrângerea lor, prin mijloace diverse, la emigrarea în țara liberă, biserica lor a fost închisă de autoritățile maghiare pe motiv de „lipsă de credincioși”!

În anul 1948, după instaurarea regimului comunist, Biserica Greco-Catolică a fost desființată. Credincioșii ei, majoritari în județ până atunci, au devenit, forțat, ortodocși. Iar monumentala biserică greco-catolică din centrul Zalăului, ridicată între anii 1930-1934, pe locul vechii biserici din 1914, a devenit și ea, tot fără voie, ortodoxă. Până la revoluția din 1989, acestea au fost singurele biserici românești din Zalău.

Acum, după căderea vechiului regim, în Zalău s-au ridicat multe biserici românești. Ortodoxe, greco-catolice, penticostale, baptiste etc., care se adaugă celor mai vechi, ale populației maghiare, biserica reformată și biserica romano-catolică. Toate, datorate unor vrednici preoți și pastori.

De ce se ridică o biserică nouă? Pentru fala ctitorului? Pentru a fi lăudat? Nu, ci din dragoste față de Dumnezeu și față de oameni, din recunoștință pentru ajutorul primit, din smerenie. Biserica nu o ridică omul pentru sine; lăcașul ctitorit de om este oferit lui Dumnezeu, așa cum se vede și din tabloul votiv al fiecărei biserici.

În perioada comunistă, deși aprobări pentru biserici noi erau dificil de obținut, s-au ridicat și în Sălaj câteva biserici. Construcțiile începute înainte de război au fost, până la urmă, terminate. Iar dintre cele nou construite amintim, aici, doar Biserica din Ciumărna, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, sfințită în septembrie 1989, al cărei ctitor a fost bunul preot Alexandru Petrean.

Au fost multe solicitări și pentru construirea unei noi biserici în Zalău, respinse însă de conducerea de atunci a județului. A venit însă revoluția și situația se schimbă.

Un preot, cu deosebire, ridică iarăși glasul, cum o făcuse și în trecut: trebuie să avem o nouă biserică în Zalău! Le reamintește cârmuitorilor de atunci: erau circa 2.000 de români în perioada interbelică, din cei aproape 8.000 de locuitori ai orașului reședință de județ, care aveau două biserici atunci, una greco-catolică și una ortodoxă. Dar în anul 1990, orașul nu mai are 8.000 de locuitori, ci circa 68.000, din care mai mult de 54.000 sunt români. Populația românească este, așadar, de peste 25 de ori mai mare! Și tot numai două biserici românești avem!

Este nevoie, insistă el, de încă un lăcaș de închinare! Dar preotul mai adaugă ceva: Revoluția din 1989 a deschis porțile unei trăiri spirituale autentice, iar mărturia acestei trăiri nu poate sta decât într-un Sfânt lăcaș al Domnului.

Și iată că acum, în vremurile noi de după căderea regimului comunist, a fost, în sfârșit, înțeles. Iar ca simbol pentru dorita catedrală, preotul a ales „Sfânta Sofia”. Pentru că a vrut să aducă aici, în Sălaj, parte a noii Europe democrate, un crâmpei din măreția culturii bizantine. S-a urcat în mașină și a călătorit până pe malul Bosforului. A ajuns la biserica ridicată de împăratul Iustinian în veacul al VI-lea, transformată în moschee de cuceritorul Constantinopolui, Mehmet al II-lea, în 1453, devenită muzeu în 1935 și iarăși moschee în 2020. A realizat nenumărate poze, a făcut măsurători, a întocmit primele schițe și s-a întors acasă.

Revenit aici, în Zalăul lui, a format un comitet de organizare. A găsit doi arhitecți foarte pricepuți, pe soții Doina și Mircea Nejur. I s-au alăturat oamenii din parohie. Cu toții, cu mult curaj și însuflețire, au purces la lucru, încă din 1990. Locul a fost sfințit și s-a pus piatra de temelie la 15 august 1990 de către Preasfinţitul Ioan Mihălţan, episcop al Oradiei, biserica fiind închinată Înălțării Domnului.

Iată cum descrie părintele rațiunea înălțării acestei Catedrale: „…pornit-am şi noi în Zalău lucrarea construirii unui lăcaş Sfânt – Catedrala Sfânta Vinere, spre mărirea Lui Dumnezeu şi modelarea sufletelor umilite, robite, strivite şi mutilate de regimul comunist-ateu, pentru ca oamenii să nu mai fie neliniștiți şi cei necredincioşi să nu-i mai strâmtoreze, Dumnezeu să locuiască între noi şi să devină o realitate de zi cu zi a vieţii noastre, iar fructele amare ale vreunei dictaturi, fie de dreapta, fie de stânga, să nu se mai cultive niciodată pe acest pământ purificat prin sânge”.

Pentru realizarea visului său a fost nevoie de multă îndrăzneală și încredere, pentru că fără pasiune, fără curaj, fără a pune suflet în ceea ce faci, nimic nu se poate realiza. Erau necesare fonduri substanțiale. Preotul le-a obținut. A făcut drumuri nenumărate. Astfel, datorită eforturilor sale, s-au primit sume importante din partea guvernelor României de după 1990. Pe plan local, Consiliul Județean Sălaj, Primăria Municipiului Zalău, anumite bănci și societăți comerciale, au venit cu propria contribuție. Credincioșii, fiecare după puterile sale, s-au alăturat și ei.

Și biserica dorită a devenit realitate. În anul 2000, zece ani după începerea lucrărilor, catedrala era ridicată. Priviți imaginile. Ați văzut ceva mai frumos decât catedrala „Sfânta Vinere”? Mai impozant? Poate. Dar pentru noi, cei de aici, biserica aceasta este cea mai frumoasă. Și, deși nu este situată în centrul orașului, are un atât de bine ales amplasament, încât se vede din aproape întreg orașul.

Și prin dimensiuni, biserica nu are seamăn pe plaiurile noastre. Are 36 de metri pe lungime, înălțime, lățime. Jumătate din dimensiunile celei mai mari biserici din lumea ortodoxă, pe care o imită, cu cele patru turle și imensa cupolă centrală, prin ferestrele căreia lumina zilei pătrunde din plin. Iar la slujbele religioase pot asista, în interior doar, peste 5.000 de credincioși!

Despre pictura interioară, datorată maestrului Petru Botezatu, poate cel mai vestit pictor contemporan în tehnica frescă, și care a început lucrul în anul 2001, doar un cuvânt: dumnezeiască! Ea nu poate fi povestită, ea trebuie văzută!

La fel ca monumentalul Obelisc al eroilor, înalt de 50 metri, cu clopotul său uriaș confecționat din 3.000 kg de bronz, policandrul turnat în bronz aurit, înalt de 7 metri, cu baza de 4 metri, în greutate de aproape 1800 kilograme, realizat ca unicat de o firmă din Atena, Grecia sau iconostasul, realizat de Mircea Vasile din Sighetu Marmației, unde pot fi văzute, în partea de jos, portretele unor personalități luminoase ale istoriei noastre.

Iar spațiile muzeale, care adăpostesc mii de obiecte ce fac parte din Patrimoniul Cultural Național, cărți vechi, documente istorice, icoane rare, trebuie neapărat vizitate!

Ce curajos a trebuit să fie acest preot! Căci multe greutăți i-au stat în față în toți acești ani de edificare a bisericii. Pe toate însă le-a biruit, de nimic nu s-a lăsat învins. Și iată rezultatul, după ani și ani de muncă neîntreruptă: un superb, un fără de seamăn ansamblu arhitectural. Ceea ce se vede acum nu e o simplă biserică!

Neînfricatul preot, căruia i se datorează măreața catedrală, ctitorul ei, este Ioan Ghiurco. Toți zălăuanii îl știm, pe toți ne-a ajutat și încă ne ajută, pe toți ne înconjoară cu dragostea lui, cu cuvintele lui atât de liniștite și plăcute auzului.

A ajuns, iată, la vârsta de 81 de ani. Dar încă nu lipsește de la nicio liturghie, încă botează, cunună și participă la înmormântări, iar la manifestările culturale, mai ales la cele dedicate eroilor noștri, cuvintele lui impresionează întotdeauna. Și tot el deschide dimineața și închide seara ușile bisericii.

Ioan Ghiurco s-a născut la 20 iunie 1942. Nici măcar doi ani nu trecuseră de la ocuparea Ardealului de Nord, inclusiv a satului său natal, de către Ungaria lui Horthy. Doi ani plini de multă suferință pentru români, nevoiți să trăiască sub ocupație străină, ani de război, de lipsuri de tot felul.

A rămas orfan de mamă la vârsta de numai doi ani. Poate fi ceva mai dureros de atât? Să nu ai parte de dragostea maternă începând de la o vârstă atât de fragedă?

Dar țara a fost eliberată, războiul s-a terminat, iar viața trebuia să continue. Și a continuat și pentru Ioan Ghiurco. A urmat cursurile școlii primare la Domnin, iar cele gimnaziale la Someș-Odorhei, făcând naveta pe jos, mulți kilometri, indiferent de vreme. În zilele geroase rămânea și peste noapte în Someș-Odorhei, într-o cameră nu întotdeauna încălzită. A învățat bine, răsplătind și astfel sacrificiile făcute de tatăl său.

A dat admitere și a intrat la liceul din Zalău, dar în scurtă vreme a fost exmatriculat, deoarece tatăl său, Ioan, nu era înscris în cooperativa agricolă de producție. După alte câteva încercări, printre altele, la un liceu militar, unde nu a fost primit, așa cum i s-a spus, datorită constituției sale firave, a fost admis la Seminarul Teologic din Cluj-Napoca, pe care l-a absolvit în anul 1963.

După absolvire s-a căsătorit, la doar 21 de ani, cu Viorica, asistentă medicală. Unul se va îngriji de suflet, celălalt de trup, amândoi de om în întregul său. Și au făcut asta, împreună, până acum patru ani, când părintele a rămas singur…

Ioan Ghiurco a fost hirotonit în 6 ianuarie 1964, iar în perioada 1964-1971 a fost preot în Parohia Bogdana. Aici s-au născut cei doi băieți ai familiei Ghiurco, Ovidiu, în 1965, și Florin, în 1967, de care a fost întotdeauna atât de mândru și a căror prietenie mă onorează. În aceeași perioadă a urmat, la fără frecvență, și cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă București, pe care le-a absolvit în anul 1969, luându-și licența la Părintele Dumitru Stăniloae.

În anul 1971 a devenit preot în Parohia Crișeni, unde a rămas până în 1975, iar din anul 1975 este preot în Zalău, la catedrala „Adormirea Maicii Domnului” (fosta biserică greco-catolică, sfințită în 1934), biserica „Sfânta Treime” (biserica ortodoxă, sfințită în 1927) și catedrala „Înălțarea Domnului” (biserica „Sfânta Vinere”, al cărei ctitor este).

Îşi aminteşte bine atmosfera perioadei comuniste. La catedrala „Adormirea Maicii Domnului”, din centrul orașului, de hram, oamenii veneau cu miile. Cântau pe drum, cântau înconjurând biserica, petreceau noaptea acolo. Erau atât de mulți, încât autoritățile vremii nu-i puteau opri!

Ioan Ghiurco a fost și secretarul Oficiului Protopopesc Zalău, între anii 1970-1990, iar din anul 1977 a fost reprezentantul Episcopiei Ortodoxe Române Oradea pe lângă Oficiul Patrimoniului Cultural Național al Județului Sălaj. În această calitate, a adunat și are în păstrare 3.800 de obiecte de patrimoniu din întregul județ Sălaj. Și acum le-a găsit acestora un loc potrivit, spațiile muzeale ale catedralei „Sfânta Vinere”!

Activ a fost părintele și în viața orașului. Nicio clipă nu a stat departe de oameni, de problemele lor. Iar în timpul revoluției din decembrie 1989, a fost printre primii vorbitori în balconul fostului Comitet Judeţean de Partid. Bine își amintește și acest istoric moment. Prim-secretarul PCR de la acea vreme, Maria Ştefan, „voia să ţină un discurs. Tremura toată. Jos, masele gemeau. Când am apărut eu, au tăcut. Le-am spus că Dumnezeu este Dumnezeul orânduirii, nu al neorânduirii. Aşa că le-am propus să ne rugăm. Am rostit primul Tatăl Nostru liber. Ceauşescu încă trăia. Am îngenuncheat şi eu, şi cei din piaţă, şi ne-am rugat”. Iar în ziua de Crăciun a acelui istoric an a avut „ca niciodată, colindători: a venit Armata. Puştile erau rezemate de zidurile bisericii, iar curtea – era şi un timp frumos – era plină de TR-işti (termen redus), studenţi la teologie, care au venit să colinde”.

Datorită recunoașterii unanime și aprecierii deosebite de care se bucura din partea cetățenilor orașului și județului întreg, Ioan Ghiurco a fost ales și a făcut parte din primele structuri de conducere ale județului de după revoluție.

Lui Ioan Ghiurco i se datorează, în cea mai mare măsură, și ridicarea Zalăului și Sălajului la rang de Episcopat. Îmi amintesc întâlnirile avute atunci, fiind membru, la propunerea atât de regretatului preot Gheorghe Gherman din Românași, în prima adunare eparhială!

În catedrala datorată părintelui Ioan Ghiurco a avut loc întronizarea primului episcop al Sălajului, Petroniu, în ziua de 13 aprilie 2008. Și tot aici a venit pentru prima dată un patriarh al României, Daniel, în septembrie 2013!

Pe bună dreptate, în şedinţa de constituire a Permanenţei Consiliului Eparhial al Episcopiei Sălajului, din 15 aprilie 2008, Ioan Ghiurco a fost numit consilier cu patrimoniul și construcțiile bisericești, iar în 22 august 2008, vicar administrativ în cadrul Episcopiei Sălajului, funcție ce presupune conducerea cancelariei eparhiale.

De-a lungul exemplarei sale vieți, Ioan Ghiurco a fost avansat și a primit numeroase distincții și premii. Iată doar câteva: Iconom Stavrofor, 1993; Ordinul Naţional Pentru Merit, în grad de Cavaler, 2008; Diploma de Onoare „Oameni de seamă ai Sălajului”, 2012; „Crucea Sălăjeană”, 2014 și multe, multe altele. Iar la împlinirea a 80 de ani de viață, în iunie 2022, a primit și o Diplomă de Apreciere din partea președintelui Consiliului Județean Sălaj, Dinu Iancu-Sălăjanu.

Activitatea lui nu s-a limitat la aspectele religioase, sociale sau politice. Ioan Ghiurco are o activitate academică prestigioasă. A scris mai multe cărți, cum ar fi: „Din istoria creștinismului la români. Mărturii arheologice”, Oradea, Editura Episcopiei, 1988 (coautor, împreună cu Nicolae Gudea); „Carte de învățături bisericești: pricesne și învățături ale credinței străbune”, Oradea, Editura Lumina, 1994; „Bisericile de lemn din Sălaj”, Zalău, Editura Silvania, 2008 (coordonator de proiect), iar „Calendarul Creștin Ortodox cu învățături creștine”, datorat lui, apare anual începând cu 1999.

A colaborat și colaborează la revistele de cultură și presa națională și locală: „Acta Mvsei Porolissensis”, „Silvania”, „Caiete Silvane”, „Adevărul”, „Magazin Sălăjean”, „Graiul Sălajului” ș.a., apare în emisiuni la televiziunile locale sau centrale. De altfel, multe informații despre viața și activitatea lui, disponibile și acum pe site-urile acestor publicații, pe You Tube, pe Wikipedia ș.a., au fost folosite și în redactarea acestui scurt studiu. Îi sunt dedicate capitole în cărțile: „Sălaj. Oameni și Opere. Dicționar biobibliografic” (Zalău, 2017) și „Interviuri cu personalități sălăjene” (Puiu V. Mihalca, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2018).

A desfășurat și desfășoară multiple alte activități: este președintele Asociației Cultul Eroilor „Regina Maria” Sălaj, președintele asociației „Humanitas”, profesor la școala postliceală sanitară „Christiana” Zalău; susține conferințe pe diferite teme cu ocazia Zilei Eroilor, Zilei veteranilor de război etc.; găzduiește, în catedrala ctitorită de domnia sa, recitaluri de muzică simfonică, muzică religioasă, coruri ș.a.

Manifestările dedicate centenarului Marii Uniri au început în această biserică, în prezența președintelui Academiei Române, Ioan-Aurel Pop. Tot aici, se desfășoară meditații gratuite pentru elevii care dau admitere la liceu sau susțin examenul de bacalaureat. Biserica are, tot la inițiativa distinsului părinte, un serviciu social dedicat persoanelor vârstnice.

Un studiu într-o revistă de cultură este, desigur, mult prea puțin pentru a cuprinde o astfel de personalitate. Părintele Ioan Ghiurco merită, cu prisosință, o carte întreagă! Pentru că nu exagerăm deloc dacă spunem că Ioan Ghiurco este printre cei mai mari oameni ai acestui județ.

Om de vastă cultură, harnic peste măsură, om al armoniei și înțelegerii, el a propovăduit cuvântul evangheliei și al credinței străbune, chiar în vremurile grele ale regimului comunist, a contribuit la victoria revoluției din 1989, a scris cărți care rămân, a ctitorit o măreață catedrală, dar și atâtea și atâtea suflete. Astfel, prin întreaga sa operă, Ioan Ghiurco și-a asigurat pentru totdeauna un loc de cinste și de nemurire atât în istoria acestor locuri, cât și în istoria bisericii noastre ortodoxe.