Articole

Corneliu Coposu în sprijinul refugiaților ardeleni (II)

Pe lângă sprijinul direct acordat refugiaților ardeleni în cadrul „Asociației Refugiaților și Expulzaților Români din Ardealul de Nord”, Căminului Studenților Refugiați și alte asociații culturale, Corneliu Coposu a încercat să le susțină și moralul, prin „forța” condeiului, în special prin aducerea în actualitate a operei marilor înaintași care au luptat pentru realizarea idealului național. De asemenea, prin combaterea cu vehemență a Dictatului de la Viena, cu argumente istorice și juridice. În acest sens, alături de alți jurnaliști ardeleni, a înființat ziarul „Ardealul”, adevărată platformă de afirmare națională a refugiaților ardeleni.

Jurnalistul Corneliu Coposu la masa de scris

Se poate afirma că ziarul „Ardealul” este urmașul ziarului „România Nouă” din Cluj, deoarece din redacția lui făceau parte mulți dintre foștii jurnaliști de la Cluj, refugiați în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940. Publicația „Ardealul” apare începând cu 16 februarie 1941, la București, sub conducerea reputatului jurnalist și om politic ardelean Anton Ionel Mureșeanu, care îndeplinea, la momentul respectiv, și funcția de secretar general al Asociației Refugiaților și Expulzaților Români din Ardealul de Nord. Inițiativa apariției ziarului îi aparține lui Mureșeanu. În luna decembrie 1940 se întâlnește cu un grup restrâns de jurnaliști ardeleni refugiați, format din Corneliu Coposu, Iustin Ilieșiu, Dalea Virgil și Petre Moldovan. Cu această ocazie s-a luat hotărârea să lanseze un manifest-program al viitoarei publicații, care urma să aibă menirea de a lupta cu toată energia pentru reîntregirea Ardealului cedat în urma Arbitrajului de la Viena din 30 august 1940.

Inițiativa este primită cu entuziasm și semnată de aproape toți condeierii ardeleni. Iată lista jurnaliștilor ardeleni care au semnat manifestul-program, în ordine alfabetică: Tiron Albani, Simion Anderco, Corneliu Albu, Dragoș Berariu, Pavel Berariu, Romulus Boca, Teofil Bugnariu, Aurel Buteanu, Octavian Buzea, Corneliu Codarcea, Corneliu Coposu, Vasile Cupărescu, Emil Coroi, Virgil Dalea, Ion Fedorca, Ion Frâncu, Romulus Fersigan, Aurel Ghițiu, Iustin Ilieșiu, Lazar Isaicu, Ion Isaiu, Alexandru Marina, Hariton Moldovan, Petre Moldovan, Alexandru Olteanu, Anton Ionel Mureșeanu, Gherasim Pintea, Grigore Popa, Ion Petruca, Mihai Pop, Laurențiu Popescu, Traian Rebreanu, Gheorghe Sbârcea, Horea Stanca, Gheorghe Stoica, Sever Stoica, Isaia Tolan, Teodor Vidican.1 De asemenea, apariția ziarului „Ardealul” a atras numeroși colaboratori, care vreme de patru ani au susținut acțiunea de afirmare a drepturilor firești ale românilor asupra teritoriilor cedate. Prin activitatea lor (articole, reportaje, dări de seamă, știri, gravuri, cronici etc.) au militat cu devotament pentru realizarea acestui obiectiv fundamental al națiunii române. Iată lista jurnaliștilor care au semnat articole în prestigiosul ziar „Ardealul”, alături de nucleul redacțional, compus din Anton Ionel Mureșeanu, Iustin Ilieșiu, Corneliu Coposu, Virgil Dalea și Petre Moldovan: Ion Groșan, Constantin Hagea, Ion Popa-Zlatna, Vasile Copilu-Cheatră, Vasile Netea, Dumitru Savu, Ion Teodorescu-Făget, Ion Herescu, Gavril Țepelea, Petre Bucșa, Leonard Pankerow, Vlaicu Bârna, Traian Bilțiu-Dăncuș, Petronela Negroșanu, Coriolan Gheție, Leonida Pop, Leon Bochiș, Ion Th. Ilea, Ion Apostol Popescu, Ion V. Spiridon, Atanasie Motogna, Victor Isac, Ion Goia, Donică Oprea, George Popa, D.C. Ianculescu, Mia Jaleș-Marian, Gheorghe Sbârcea și Horea Stanca.2

Ziarul „Ardealul”, care apărea săptămânal, s-a bucurat și de colaborarea unor scriitori, jurnaliști și fruntași politici ardeleni consacrați precum Ghiță Pop, Sever Bocu, Ion Lugoșianu, Zaharia Boilă, Valer Moldovan sau girul acordat de Mihai Popovici, Octavian Tăslăuanu, Teodor Roxin, Ionel Pop, Romulus Pop, Leon Scridon și Dumitru Nacu.

În apariția ziarului „Ardealul” se deosebesc trei faze: 1) de la 16 februarie 1941 până la 8 decembrie 1941, când ziarul apărea săptămânal sub direcția lui Anton Ionel Mureșeanu; de la 16 decembrie 1941 până la 5 aprilie 1944, tot săptămânal, sub direcția lui Constantin Hagea, iar de la 8 decembrie 1944 până la 6 ianuarie 1946, ziarul apare, din nou, sub direcția lui Ionel Anton Mureșeanu, de această dată cotidian.

Ziarul a fost suspendat de către cenzură de nenumărate ori. Multe s-au datorat unor articole publicate de Corneliu Coposu. Astfel, publicarea articolului „Ardealul, Ardealul, Ardealul”, în aprilie 1941, a atras după sine suspendarea ziarului pentru 15 zile. Alte două articole semnate de Corneliu Coposu la rubrica „Poșta Redacției” sunt considerate „note subversive” și duc la suspendarea ziarului. Este vorba de articolul „Moș Crăciun cu plete dalbe”, apărut în decembrie 1942 și „Piangi Pagliacci”. Cel din urmă a fost publicat de Corneliu Coposu cu prilejul condamnării contelui Ciano, ministrul de Externe al Italiei fasciste, semnatarul Arbitrajului de la Viena din 30 august 1940, chiar de către socrul său, Ducele Mussolini.3

Jurnaliștii de la ziarul „Ardealul”, care își avea sediul în Capitală, str. Dionisie Lupu nr. 65, erau atent supravegheați de către organele de Siguranță, după cum reiese dintr-o notă informativă datată 28 mai 1943. Tot acum aflăm că jurnalistul Corneliu Coposu „s-a întreținut” la sediul redacției cu un diplomat pe nume Ulman de la Misiunea Germană și cu Iustin Ilieșiu, colegul său de la ziar.4

În data de 10 iulie 1942, după cum se semnalează într-o notă a Siguranței, Corneliu Coposu, împreună cu fruntașii național-țărăniști și reputați jurnaliști Ghiță Pop, Constantin Hagea, Pompei Groza și alții, a participat la o scurtă consfătuire la redacția ziarului „Ardealul”, unde au discutat posibilitatea de a găsi un mijloc de înțelegere între ardeleni și legionari și a se coaliza împotriva guvernului Antonescu.

În aceeași lună, din inițiativa lui Corneliu Coposu, prim-redactor la ziarul „Ardealul”, Constantin Hagea, directorul ziarului și profesorul Ion Costea, redactor, a luat ființă asociația „Prietenii Ardealului”, cu a cărei conducere a fost însărcinat Ioan Teodorescu. Scopul asociației era de a desfășura o acțiune de propagandă pentru Ardealul ocupat, prin înființarea de comitete în întreaga țară. Tot acum aflăm că jurnaliștii Corneliu Coposu și Constantin Hagea intenționau să tipărească un număr festiv al ziarului „Ardealul”, care urma să fie vândut în Capitală de către tineri național-țărăniști îmbrăcați în costume naționale.5   

Conform unei note a Siguranței din luna iulie 1944, aflăm că Corneliu Coposu figura într-un tabel de ziariști din Ardeal și Banat propuși ca membri fondatori ai Colegiului ziariștilor din România. El era membru al Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat.6

În perioada 1941-1944, Corneliu Coposu publică în coloanele ziarului „Ardealul” o serie de articole în care protestează cu hotărâre şi energie împotriva Dictatului de la Viena. Cu duioşie şi melancolie deapănă amintiri din zilele petrecute în satul natal, Bobota, cu prilejul sărbătorilor de Paşti şi de Crăciun. De asemenea, descrie cu multă măiestrie stilistică suferinţele fraţilor înstrăinaţi, vibrând în cuvintele sale pline de emoţie inimile tuturor românilor refugiaţi. Iată câteva articole de acest gen: „În satul meu”, „Ardealul, Ardealul, Ardealul” sau „Pe cărarea întregirii”.

Tragedia care s-a abătut asupra satului natal, Bobota şi asupra întregului Ardeal este admirabil surprinsă de către Corneliu Coposu în coloanele ziarului „Ardealul”.  Stăpânit de revoltă şi ură, dar plin de speranţă în viitor, protestează împotriva odiosului Dictat. În satul care acum este „undeva, departe de steag românesc, în ţara vremelnic robită de cruntul destin (…) feciorii pământului sfâşiat, cu suflet amar, trag clopotele învierii”.

Îşi imaginează Ziua de Paşti a anului 1941, la Bobota, la care el şi familia sa nu puteau participa, pentru prima dată, deoarece părinții săi se găseau în refugiu, la Coşlariu, lângă Alba Iulia, iar el se găsea în București, alături de mentorul său politic, Iuliu Maniu. Cu emoţie profundă descrie cum în această zi sfântă, „în puterea dimineţii”, locuitorii satului se adună „unul câte unul” la biserică, „călcând apăsat pe lutul cărărilor umezite de rouă”, pentru a participa la slujba Învierii. Bucuria Învierii este una reţinută de durerea sufletească în care se găseau aceşti români, la fel ca şi fraţii lor din Ardeal: „Ţăranii plaiurilor mele tac şi plâng de mila ţării lor”. Pentru ei „pacea sărbătoririi nu s-a coborât în sufletele lor răscolite de furtună. Priviri întunecate, ca o noapte de iarnă, se desprind din figurile lor, pe care dungi aspre au însemnat îndelung reţinuta durere. (…) Acolo au rămas astăzi, în ziua neagră a bunei credinţe minţite. Acolo vor fi şi mâine, în ceasul socotelilor şi al dreptei judecăţi”.7

Corneliu Coposu îşi exprimă revolta faţă de acest odios dictat, dar este plin de speranţă că într-un viitor apropiat aceste teritorii vor reveni, după cum era şi firesc, la patria-mamă. Totodată, își exprima mâhnirea profundă că Ardealul a fost cedat fără a se trage un singur foc de armă, fără a fi întrebați de către nimeni, fără a fi lăsați să-și apere pământul străbun cu arma în mână: „Am fost biruiţi de sabie. Am fost părăsiţi, fără întrebare. Hotarele nu se târguiesc, ci se apără cu arma! (…). Ardealul rupt printr-o îndelung aşteptată şi pregătită silnicie, cu mijlocitul concurs al nevredniciei noastre, va trăi de acum viaţă românească, născută nu din amintirea noastră ci din a celor care n-au fost înaintaşii. Voinţa lui de libertate va sfida pe temeiul acestei amintiri, ca şi altădată, opresiunea. Mormintele celor fără de număr, care s-au dăruit pentru pământul ajuns din nou pradă întunericului naţional, vor fi pavăză în suferinţa celor înlănţuiţi.(…). De astăzi încolo Ardealul nu va avea sărbătoare. Ceasurile noastre or trece jalnice şi mute, până în ziua cea mare. Şi surdă va clocoti, în sufletul nostru, setea de dreptate. Dar martor ne este Dumnezeu că nu o vom lăsa pe seama copiilor noştri. Ardealul rupt ne cheamă. Nădejdea e numai la noi. Să fie blestemat de mormântul părinţilor săi şi de umbrele statornicilor martiri românul care îşi va uita fraţii. Din catastrofa zilelor noastre să ne facem un îndemn. Nădejdea trebuie să ne călăuzească. Ardealul răpit mai are Dumnezeu! Situaţia a înfrânt prezentul. Numai prezentul! Dar nu ne-a biruit trecutul şi nu ne va putea încătuşa viitorul. Ardealul n-a fost biruit. Din această zi cernită de durere, când nelegiuirea a spintecat pământul nostru drag, noi vom începe cu aspră vrere şi cu dârzenie lupta pentru Ardeal”.8

Un loc aparte în cadrul articolelor publicate de Corneliu Coposu în coloanele ziarului „Ardealul” îl ocupă evocarea unor momente fundamentale din istoria „Ţării Silvaniei” şi a Transilvaniei, precum şi scrierea unor articole cu caracter biografic, dedicate unor mari personalităţi precum Inochentie Micu Klein, Andrei Şaguna, Simion Bărnuţiu, Victor Deleu etc. Tuturor acestor înaintaşi le-a consacrat rânduri înălţătoare, considerându-le adevărate modele, demne de urmat. Prin exemplul lor de luptă națională dusă până la sacrificiul suprem, Corneliu Coposu revendică tradiţia luptătoare a Ardealului, drepturile sale fireşti la cultură şi limbă maternă. Astfel de articole sunt: „Avram Iancu şi Simion Bărnuţiu”9; „Revoluţia ardeleană – 1848”10; „Supplex Libellus Valachorum”11; Tradiţia istorică a Ardealului românesc12; „Alba Iulia”13; „Temeiul juridic al Consiliului Dirigent al Ardealului” etc.14

Deschizător de drum în lupta ardelenilor pentru drepturile și libertățile firești oricărei nații a fost Inochentie Micu sau Inocențiu Micu, după cum îl numește Corneliu Coposu, care îl consideră „cea mai de seamă figură politică a veacului său”. Subliniază că el rămâne pentru noi „energia creatoare din care s-au plămădit conștiința și lupta națională și dorul de libertate al poporului nostru asuprit”.15

Opera lui Inochentie Micu a fost continuată de Școala Ardeleană și de marele nostru înaintaș sălăjean, Simion Bărnuțiu, ideologul Revoluției de la 1848 din Transilvania.

Corneliu Coposu consideră că Simion Bărnuțiu „a imprimat” vieții politice românești din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, „pecetea spiritualității sale”. Semnificația personalității și operei lui constă, după părerea lui Corneliu Coposu, în faptul că marele vizionar „a concentrat într-un sistem de doctrină aspirațiile încă nelămurite pe deplin ale Ardealului”.16

Amintește apoi de momentul de inspirație divină a lui Bărnuțiu, de discursul de la Blaj, pe care îl consideră a fi „cartea libertăților Ardealului”. De asemenea, de îndemnul adresat nu numai generației sale, ci și celor viitoare: „Țineți cu poporul toți, ca să nu rătăciți (…) nu vă abateți de la cauza națională de frica luptei”. Acest îndemn era valabil și pentru generația care trecea prin grele suferințe, fiind nevoită să se refugieze din calea urgiei horthyste.

După ce face cunoscut testamentul pe care Bărnuțiu l-a conceput în anul morții sale, subliniază că marea avere a lui Bărnuțiu consta în scrierile sale, lucrări de referință pentru neamul românesc. Din păcate, ultima lui dorință, aceea de a fi publicată întreaga sa operă nu s-a respectat, până în prezent, această sarcină revenind acum, în opinia lui Corneliu Coposu, Academiei Române, care deține manuscrisele.

La cumpăna dintre anii 1939 și 1940, se stingea din viață, la Cluj, Victor Deleu, o altă mare personalitate sălăjeană, fost președinte al voluntarilor ardeleni, primar al Clujului și președintele organizației PNȚ Sălaj, între 1934 și 1938, când regele Carol al II-lea interzice activitatea partidelor politice și a presei. Tocmai din aceste considerente, Corneliu Coposu nu poate publica necrologul pe care i l-a realizat lui Victor Deleu, la Bădăcin, în ianuarie 1940. L-a publicat mai târziu, în coloanele ziarului „Ardealul”, tocmai pentru a-l da ca exemplu demn de urmat în acele vremuri de restriște, subliniind că Victor Deleu era „dintr-o rasă tare, ca stânca”, fiind nepotul revoluționarului pașoptist Iacob Deleu, unul dintre vrednicii căpitani ai lui Avram Iancu. De asemenea, că Victor Deleu era „legat de naționalismul ardelean printr-un devotament sincer și statornic. În slujba acestui naționalism și-a întocmit orarul vieții” și rămâne „pildă vie, de neuitat, pentru câți vor veni din urmă”.17

La 22 septembrie 1944 Corneliu Coposu susţine la sala Dalles din Bucureşti o conferinţă cu tema „Ţara Sălajului”. Ea a fost transmisă la radio și publicată în volum.

În această lucrare evocă trecutul istoric al „Ţării Silvaniei”, personalităţile marcante pe care acest colţ de ţară, adevărată „piatră de hotar” a românilor le-a dat ţării, afirmând totodată dreptul istoric şi demografic al românilor asupra Ardealului.

Corneliu Coposu sublinia că Ţara Silvaniei „s-a dovedit a fi o scânteietoare frântură de leagăn a naţiunii noastre”, purtând „focul nestins al naţionalismului dârz, autohton, izvorât din durerile comprimate ale neamului românesc. (…) În Ţara Silvaniei ne-a fost încercată, mai mult decât oriunde, răbdarea. Asuprirea şi umilinţele ne-au fost acolo ursitoare întunecate. Înfrăţiţi cu ele am spart crusta nefiinţei şi am legat Sălajul pentru totdeauna de veşnicia românească. Noi suntem stăpânii lui adevăraţi. Căci nu-l stăpânim de ieri, prin forţă, în temeiul unui «arbitraj». Suntem acolo din vremuri de piatră. În faţa trecutului nostru nu stau în picioare angajamente ci drepturi câştigate”.

Cu bucurie își anunță compatrioții că ziua dezrobirii este foarte aproape, iar fiii Sălajului erau pe drum, luptând pentru eliberarea Ardealului, în frunte cu „cel mai de seamă dintre ei”, Iuliu Maniu. Dorința lor era de a duce „libertatea și domnia românească pe pământul care n-a fost decât românesc”. Aici, în „Țara Silvaniei”, așteptau osemintele marelui Bărnuțiu, care din cripta de la Bocșa „ne va răspunde fraților dezrobiți cu freamătul ecoului de catedrală: Am fost sub unguri și nu ne-am ungurit!”          

Pentru activitatea jurnalistică deosebită pe care a desfășurat-o în perioada 1941-1944 și lupta susținută pentru reîntregirea Transilvaniei, Corneliu Coposu a fost propus, în octombrie 1944, pentru ordinul „23 August 1944”, în grad de ofițer.18

În concluzie, se poate afirma că tânărul jurnalist a încercat să-și ajute compatrioții ardeleni, refugiați sau expulzați în urma Dictatului de la Viena și prin păstrarea moralului și a speranței că nu este departe ziua dezrobirii, atunci când se vor putea reîntoarce pe plaiurile natale, unde și-au lăsat agoniseala de o viață și pe cei apropiați.

Note:

1 Arhiva Colegiului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), fond Documentar, dosar D 2, vol. 11, f. 72.

2 Ibidem.

3 Ibidem, f. 73.

4 ACNSAS, fond Penal, dosar  P 348, vol. 5, f. 344.

5 Ibidem, ff. 339-340.

6 Ibidem, f. 347.

7 Corneliu Coposu, Semnele Timpului, ed. Mircea Popa, Timișoara, Editura de Vest, 1997, pp. 97-100.

8 „Ardealul”, nr. 7, 30 martie 1941.

9 Idem,  nr. 16, 17 aprilie 1943.

10 „Pământul românesc”, nr. 3, 1941.

11 „Calendarul Ardealului”, 1943, p. 125.

12 Ibidem,  pp. 47-54.

13 „Ardealul”, nr. 37, 28 noiembrie 1942.

14 „Pământul românesc”, nr. 17, 1944.

15 „Ardealul”, nr. 20, 15 noiembrie 1943, p. 3.

16 Idem, nr. 44, 27 decembrie 1941, p. 5.

17 Idem, nr. 6, 23 martie 1941, p. 2.

18 C. Coposu, Semnele timpului…, pp. 82-92.

19 ACNSAS, fond Documentar, dosar D 2, vol. 11, f. 73; Ministrul de Externe Grigore Niculescu-Buzești a înaintat anteproiectul de lege pentru înființarea ordinului „23 August 1944” în luna octombrie 1944. Alături de Corneliu Coposu, pentru gradul de ofițer au mai fost propuși: Ion Anton Mureșeanu, Zaharia Boilă și Aurel Buteanu. Pentru gradul de cavaler au fost propuși: Iustin Ilieșiu, Constantin Hagea, Gavril Țepelea, Vasile Netea, Dumitru Savu, Nicolae Carandino, Vasile Copilu-Cheatră, Petre Bucșa, Ion Costea, Vlaicu Bârna, Ion Popa-Zlatna, Ion Vlasiu și Traian Bilțiu-Dăncuș.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *