Corina Știrb Cooper: Nu cred că există o mai mare diferență între două preocupări decât diferența dintre meseria de polițist și „meseria” de poet. Cum ați reușit să le „împăcați” pe cele două?
Ioan-Vasile Bulgărean: Întrebarea dumneavoastră mi se pare puțin prea dură, prea tranșantă, dar, cu toate acestea, am să încerc să vă spun, în câteva cuvinte, ce cred eu despre această „diferență” la care vă referiți. Vedeți dumneavoastră, polițist nu te naști, ci devii pe parcursul vieții, bineînțeles dacă dorești, pe când poet poți să te naști, conform sintagmei „românul s-a născut poet!”… Un polițist poate avea o privire de poet, vede detalii pe care alții le ignoră pur și simplu, simte tensiuni, tăceri, povești nespuse, înțelege oamenii și nu doar faptele. În același timp, un poet, la rândul lui, poate avea ceva dintr-un polițist; investighează realitatea, urmărește piste emoționale, caută adevărul din spatele aparențelor și, în concluzie, regula se întâlnește cu empatia, disciplina cu imaginația și legea cu umanitatea. Există polițiști care scriu poezie tocmai pentru a face față greutăților profesiei și poeți care „anchetează” societatea mai aspru decât orice raport oficial, de exemplu: „Spuneți-mi ce-i dreptatea? – cei tari se îngrădiră / Cu averea și mărirea în cercul lor de legi: / Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră / Contra celor ce dânșii la lucru-i osândiră / Și le subjugă munca vieții lor întregi…” (Împărat și proletar – Mihai Eminescu). Până la urmă, diferența – sau deosebirea, așa cum îi spuneți dumneavoastră, nu este între „meserii”, ci între instrumentele folosite de către fiecare actor în parte; unul poartă pistol și legitimație, celălalt metafora, dar în același timp pot foarte bine să le poarte împreună și să se plimbe pe aceeași stradă a condiției umane. O să vi se pară ciudat, dar să știți că prima mea poezie publicată a fost în timpul școlii de polițist, în revista „Pentru Patrie” și a fost apreciată de către criticii acelor vremuri. Îmi amintesc că scriam foarte mult despre „oprirea cursei înarmărilor” (1981) și, paradoxal, astăzi ne dorim tot mai multă înarmare… Deci, în concluzie, și polițistul și poetul, sau întregul celor două „meserii”, caută fapte, sensuri, emoții, nuanțe, metafore, ambiguități și transmit mesaje clare.
C.Ș.C.: Este poezia o „compensare” psihologică, prin delicatețea și sensibilitatea care o definesc, a atitudinii de putere și autoritate proprii luptei zilnice cu infracționalitatea?
I.-V.B.:Ideea apare frecvent la Alfred Adler (medic psihiatru austriac), care vorbea foarte mult despre complexul de inferioritate și despre faptul că oamenii tind să lupte pentru a-l depăși prin compensare. În ceea ce mă privește, relația dintre activitatea mea de polițist și poezia pe care am scris-o în perioada când activam a fost ca o compensare psihologică, ca o echilibrare între două lumi opuse, exact ca în povestea cu „polițistul bun” și „polițistul rău” și, combinate, cele două stări să dea un întreg pentru societatea în care trăim. Meseria de polițist cere să ai control emoțional, reguli, ierarhie, autoritate, expunere la conflict, violență, nedreptate, necesitatea de a închide ambițiile ca să poți funcționa, iar poezia permite exprimarea emoțiilor reprimate, vulnerabilitatea, reflexia, empatia, sensibilitatea, libertatea interioară totală. Deci da, poezia poate fi o compensare psihologică prin delicatețea și sensibilitatea pe care o exprimă, a atitudinii de putere și autoritatea propriei lupte zilnice cu infracționalitatea. În anul 1989, un fost comandant de miliție m-a „prins în flagrant” în timp ce citeam din poeziile marelui Nichita, în timpul programului, în biroul meu… A fost scandal… Simplul fapt că citeam poezie în timpul programului l-a deranjat și mi-a confiscat „necuvintele”. Încercasem să-i explic că misiunea în care eram angrenat peste două ore necesita o stare de calm mai altfel și că pentru mine poezia era un factor liniștitor și de analiză în contextul a ceea ce putea să se întâmple în timpul misiunii… Nu a ținut „vrăjeala” (expresia interlocutorului)… Apoi am fost trist multă vreme… Acel individ nu avea nicio treabă cu sensibilitatea combinată cu meseria lui de „șef”!
C.Ș.C.: În meseria de polițist și în cea de poet vă întâlniți frecvent cu moartea. Cum tratați moartea în poezia dumneavoastră?
I.-V.B.: În meseria mea de polițist m-am întâlnit și cu moartea, pot să spun că „ne-am salutat” de câteva ori, și am încercat să o tratez ca pe o stare de fapt și nimic altceva, dar întotdeauna cu respectul cuvenit, ca pe o stare ce trebuie avută în vedere și pomenită atunci când se impune. Toți participăm, într-un fel sau altul, la prezența ei, tuturor ne-a murit cineva drag și am fost acolo, lângă moarte, la petrecerea celor dragi spre o altă lume, lume din care nu s-a întors niciun pământean să ne spună ce este de fapt moartea și în ce măsură suntem calificați s-o judecăm… Părerea mea este că moartea poate să însemne o continuare a vieții sub o altă formă. Poate să însemne și iubita tăcută, o absență dureroasă, un copac fără frunze toamna sau iarna, memorie, vis, tăcere sau vers… „Clopot fără limbă / bate după ajutor / oamenii strigă / până clopotele mor. / Clopote tăcute, mute / bat nici într-o dungă, / spini și flori mai multe / împerecheate-n rugă. / Flori ude de rouă / pe margine de șanțuri / clopote-n flori – vouă/ la picioare lanțuri. / Strigăt spre ceruri / de clopote mute / sfârșit de vremuri / clopote nevrute. / Ce lume de strigăt! / Ce lume de flori! / Leagăn fără de scripet! Cer fără nori! (Clopote mute – Ioan-Vasile Bulgărean, vol. Visul din vis)
C.Ș.C.:Cine vă sunt muzele?
I.-V.B.: Sunt doar sentimente și trăiri de moment. Nu cred în existența vreunei muze, ideea pe care o tot aud, o aud și din întrebările prietenilor mei, ale cunoștințelor și curioșilor din fire… Nu… Este doar „carpe diem”, cum ar zice latinul, deci haideți să ne bucurăm, haideți să savurăm momentul actual și să nu ne lăsăm copleșiți de grija trecutului sau de incertitudinea viitorului, ci să ne bucurăm de oportunitățile și bucuriile pe care viața ni le oferă, atâtea câte or fi. Inspirația de moment, zvâcnirea eului, ziua sau noaptea, nu înseamnă că te-a trezit nu știu ce muză… Iubirea în sine poate să se manifeste la fel de bine față de iubită, mamă sau nu știu care persoană din trăirile tale, dar care nu sunt neapărat muze… fac parte din existența ta pe acest meleag care ne-a fost hărăzit, nu știu prin ce întâmplare, de către nu știu cine…
C.Ș.C.: Din răspunsurile dumneavoastră, dar și din cărțile pe care le-ați publicat la „Caiete Silvane”, observ că rigorile legii se împletesc frumos cu o mare doză de umanitate. În cazul dumneavoastră exclusiv. Lucru care, în opinia mea, a cam dispărut în societatea de azi. „Legea” se aplică la fel în cazul unei măicuțe bătrâne, care vinde câteva legături de pătrunjel pe trotuar ca să-și poată cumpăra o pâine, și în cazul traficantului de droguri. Adică situațiile sunt diferite și legea ar trebui aplicată diferit. Să nu uităm că legile umane își au originea în legile lui Dumnezeu. Aș vrea să comentați puțin.
I.-V.B.: Este chestia aia cu „de la om la om”, adică sunt oameni și oameni, sau moduri de interpretare diferită… În cazul unui om al legii, un polițist, în speță, interpretarea va fi diferită… Litera legii se referă la interpretarea strictă a textului juridic, la sensul exact al cuvintelor utilizate de legiuitor, adică polițistul devine atât de rigid încât nu-l poate reorienta nici măcar o afinitate specială față de o persoană dragă, pe când, extrapolând puțin sensul situației și vorbind despre „spiritul” legii vom ajunge, obligatoriu, la intenția legiuitorului și la scopul social urmărit prin adoptarea unei norme juridice. Adică, aici intervine capacitatea de a discerne între faptul produs și urmările acestuia prin aplicarea necondiționată a unei măsuri împotriva unui subiect. De exemplu, subiectul săvârșește o faptă ilegală pentru care legiuitorul a prevăzut două modalități de a fi sancționat de către polițist. Atunci când acel OM (polițist) este pus în fața situației de a discerne în a aplica sancțiunea cea mai dură sau cea mai ușoară posibil și el o aplică pe cea mai dură, normal că este un dezorientat, iar atunci când fenomenul se produce invers, polițistul este un om al realității, un om cu suflet, cu inimă, cu discernământ! Ei, vedeți? De aici pleacă totul… de la DISCERNĂMÂNT. Am să vă redau un caz real… fără miștocăreală… Un milițian și-a surprins soția făcând foc în curtea casei sub o oală de gătit mâncarea porcilor… Pentru a le dovedi șefilor și consătenilor că el este intransigent și incoruptibil din cale-afară, și-a amendat soția pentru încălcarea unei norme legale (interdicția de a face foc în spații deschise)… în LITERA ȘI SPIRITUL legii. Unde era spiritul? Probabil într-un „motiv de divorț”. Oameni și ne(oameni)…
