Corina Știrb Cooper: Poezia, scrisul în general, e o activitate care ține mai degrabă de niște resorturi profunde ale ființei, nu-ți asigură, decât în foarte rare cazuri, un mijloc de existență. Tu de ce scrii?
Alice Valeria Micu: M-am întrebat adesea de ce fac ceea ce fac. De-a lungul timpului am avut și locuri de muncă ce nu presupuneau creativitate, ci rigoare, exactitate, dar eram tânără, credeam că munca fără satisfacții sufletești e de ajuns. Sau nu credeam, dar speram. Între timp, lucrurile s-au schimbat, iar acum pot spune că fac o parte din ceea ce îmi doream în copilărie și adolescență. Dar e aproape imposibil să trăiești azi din scris, chiar dacă asta presupune jurnalism, comunicare, scrierea de conținut pentru site-uri și medii de socializare, campanii electorale etc., atunci când refuzi să-ți calci pe conștiință sau nu ai alături persoane importante, acceptând să fii „remorcă”. Am dezvoltat, mai în glumă, mai în serios, teoria remorcii, și ea s-a dovedit valabilă, din nefericire pentru mine, dar și pentru societate, căci generalizarea imposturii, a veleitarismului cu ifose se face prin rețeaua clasică de pile, cunoștințe și relații, în cazul teoriei mele metaforice, de capete tractoare, care au tras după ei inși goi pe dinăuntru, dar blindați de diplome, executanți disciplinați, care nu pun întrebări incomode. Nu m-am potrivit cu acest mecanism. Nu mă potrivesc nici cu această lume, care se îndepărtează tot mai mult de limitele admisibile ale decenței. Să accepți o asemenea situație, și eventual să te lauzi apoi cu succesul obținut, când tu știi că ești doar o remorcă, înseamnă să accepți incapacitatea de a fi performant prin tine însuți, o mască mincinoasă pe care n-aș fi purtat-o. Nimic nu e mai grețos decât lingușirea unei remorci, care, de îndată ce este asumată oficial de un deținător de funcție sau putere, devine plină de calități și e elogiată. E plin de asemenea exemple în jurul nostru, iar asta cere multe, multe lămâi.
„Povestea inadecvării la epocă e veche de când lumea”
C.Ș.C.: Ce este scrisul pentru tine?
A.V.M.: Scrisul rămâne o pârghie între mlaștina cotidiană și conștiință. Încerc să nu mă înec, e tot mai greu, cu fiecare zi. Contribuie cu asupra de măsură ticăloșia unora și incapacitatea mea funciară de a mă desprinde, căci greșelile trecutului, naivitatea cu care am crezut în valorile umane, în decență, bunăvoință, adevăr, conștiință, respect, mi-au predat cea mai aspră lecție a vieții mele. Desigur, am întâlnit câteva persoane care au făcut pentru mine, prin gesturi aparent mărunte, diferența dintre cădere și supraviețuire. Povestea inadecvării la epocă e veche de când lumea. Desigur, e mai ușor să-mi spun că m-am născut prea târziu sau prea devreme, dar sunt omul datoriei, și tocmai pentru că am suferit de-a lungul anilor din pricina promisiunilor neonorate, încerc să fac, la rândul meu, asta, chiar dacă prețul plătit e aspru, și simt tot mai acut că viața trece pe lângă mine, fără să reușesc mare lucru. Îmi spun mereu că mai jos nu se poate și că singurul drum este doar ascensiunea. Poate părea pesimist, dar cred că există un timp al elanului, al dezvoltării, și că acesta e limitat, ca un tren cu o singură traversare. Poate e momentul să fac o ultimă schimbare majoră și să-mi așez viața pe alte coordonate, mai ales acum, când perspectivele generale sunt mai degrabă întunecate.
„Țara nu ne mai vrea”
C.Ș.C.: Ce rol are poezia?
A.V.M.: Poezia e un remediu, dar nu o rețetă de succes. Publicul e scindat: un segment restrâns citește poezie modernă și contemporană, dar e un cerc restrâns în jurul comunităților de scriitori, a revistelor și a bibliotecilor, alături de care mai sunt cititori de cursă lungă; o mare parte, însă, nu citește deloc, iar poezia se limitează la textele cântecelor, la activitățile copiilor, la obiceiuri și sărbători ocazionale, ceea ce înseamnă că acceptă contactul cu poezia de factură clasică. Nu-mi este străin acest fel de a scrie, dar poemele mele nu sunt doar versificații, transpuneri cu prozodie cât mai curată cu ritm și rimă. Am chiar un volum pregătit cu acest fel de poezie, însă mă întreb adesea cui mai folosește. Mie mi-a ajutat fiecare text să fac pace cu mine, cu lumea din jur, să îmi fac, măcar o zi, ceva mai suportabilă. În rest, așa cum spuneam într-un poem cu vers liber, țara nu mai are nevoie de noi, țara nu ne mai vrea.
Poate că e și vina noastră, a celor care (mai) scriem, că nu ne știm apăra calitățile și interesele. E derizoriu să dau exemplul SUA, dar în 2023, greva celor din domeniu, în frunte cu scenariștii de la Hollywood, s-a încheiat după 148 de zile cu o serie de reglementări. La noi n-ai cum să reziști 148 de zile fără să scrii, pentru că scrisul e plătit mai prost decât majoritatea meseriilor. Sindicatul lor a ajuns la un acord preliminar cu Alianța Producătorilor de Film și Televiziune (AMPTP), noi nu mai avem mișcare sindicală aproape deloc în țară, iar acolo unde există, ea funcționează în punctele sensibile ale societății. Scriitorul și jurnalistul nealiniat politic au ajuns entități neglijabile, dar e și o chestiune de solidaritate. Teatrul românesc preferă spectacolele concepute de regizori, eludând treptat dramaturgii. În greva americană au intrat nu doar scenariști, ci și textieri, regizori, actori, producători, un întreg mecanism al creatorilor din cultură, care au înțeles că e momentul să lupte împreună pentru drepturile lor, pentru munca lor, pentru capacitatea lor de creație, care nu se suspendă odată cu o pană de curent sau de internet. Nu văd prea curând o astfel de coalizare la noi.
C.Ș.C.: Ce face un scriitor sau un jurnalist atunci când nu scrie?
A.V.M.: Citește, își diversifică aria și învață cum să se facă util, cum să-și îmbine scrisul cu alte tehnici pentru a se adresa unor segmente diferite de consumatori. Despre primele cărți de copii cu personajul creat de mine, Plici, picătura de apă, am mai vorbit, dar cred că e nevoie de o altă abordare, cu edituri care au o mai bună anvergură în desfacere. Am și alte cărți în pregătire cu Plici, încerc să duc povestea mai departe atât în versuri, pentru cei mai mici cititori, cât și în proză, pentru a-i însoți de-a lungul anilor. Recent am încercat să mă adresez și adulților, cu versiunea ironică și înțeleaptă a picăturii de apă, în niște pseudofabule. Testez, dar, în primul rând, rămân în lumea acestui personaj și în lumea scrisului meu.
Cred cu tărie că, atâta timp cât ideile mai circulă, cât inspirația mă mai vizitează, e loc și rost de scris, dacă nu spre a deschide altui suflet sau intelect o fereastră, cel puțin pentru ca inima din creierul meu sau creierul din inima mea să facă pace unul cu celălalt, iar asta se poate numai în limba poeziei. Cu ce e mobilată fiecare parte se vede în lexic. Teribilismul unui limbaj frust, din care nu lipsesc organele sexuale, a fost epuizat în secolul trecut, și numai cei cu lecturi limitate mai caută efectul lor în texte fără consistență, dar sunt doar niște petarde stridente, în jurul cărora rămâne un mare gol, incapabil de a reverbera măcar un ecou, o repetiție palidă a unui cuvânt deja rostit. Nu sunt pudibondă, însă detest excesele stridente, la fel precum detest platitudinile goale, dulcegăriile, narativul excesiv, toate dovezi ale lipsei de lecturi consistente. E loc sub soare pentru toată lumea, dar când scrisul tău nu are impact decât în orgoliul personal, când nu te poți autoevalua în raport cu marea literatură, dar ai pretenția de aplauze, poate e mai bine să te întorci în bibliotecă sau să păstrezi scrisul la cercul personal de prieteni și familie.
„Poezia rămâne ultimul bastion al rezistenței interioare”
C.Ș.C.: Ce proiecte ai acum?
A.V.M.: Pe mine m-a bântuit mereu gândul că nu scriu grozav, și poate de aceea stau mulți ani în elaborarea unui volum. Fiecare este diferit, prefer să organizez poemele în jurul unui concept, chiar cu riscul ca, la un moment dat, mesajul să fie redundant. A fost cazul volumelor Pereți și Mașina de plâns.
Volumele la care lucrez acum, Zeii cazanelor sau Fonografii, încă nu am decis titlul, e cel cu vers clasic, iar celălalt e Unelte de uitare, cu vers liber. Am în proiect o proză, poate chiar roman, dar e nevoie de un alt ritm și disciplină a scrisului, care presupun sacrificarea timpului pe care acum îl acord supraviețuirii. Cine știe, poate la senectute, și pentru satisfacerea ultimelor firimituri de amor propriu. Până atunci, răspund inspirației, în căutarea poemului perfect sau aproape perfect.
Și totuși, poezia rămâne ultimul bastion al rezis-tenței interioare, un act de sfidare tăcută față de o lume care a uitat să asculte. Ea nu promite trofee, nu umple conturi, nu câștigă like-uri, dar taie prin zgomot ca un bisturiu de lumină, dezvăluind rănile ascunse, visurile zdrobite și speranțele care încă pâlpâie sub cenușă. Totul se măsoară azi în bani, parametrii succesului material sunt convertiți în influență, dar poezia e singura monedă care nu se depreciază: ea transformă durerea în diamant, singurătatea într-un dialog între lumi paralele, efemerul în eternitate minusculă. Fiecare vers bun e o mică victorie împotriva uitării, o dovadă care spune că am fost aici, am simțit, am iubit, am suferit, și asta contează. Când totul pare pierdut, când remorcile au câștigat cursele și capetele tractoare au monopolizat drumul, poezia e încăpățânarea de a rămâne om, fragil, adevărat, ireductibil. Ea nu schimbă lumea, dar schimbă privirea asupra ei, nu vindecă totul, dar oprește sângerarea sufletului măcar pentru clipa cititului. Și în vremuri ca acestea, când decența pare o relicvă, iar adevărul un lux inutil, poezia devine un act de curaj suprem: refuzul de a tăcea, de a uita, de a dispărea fără urmă.
