Interviu cu Simone Györfi
Corina Știrb Cooper: Cum este să trăiești în două literaturi europene?
Simone Györfi: Este un sentiment foarte special. Am avut noroc să mă nasc într-o familie bilingvă, în care limbile română și maghiară s-au vorbit mereu cu același respect, în care cărțile erau peste tot. Lecturile școlare m-au orientat aproape obligatoriu spre literatura „greilor”, ceea ce a trezit în mine dorința de a căuta mai adânc, de a merge mai departe, de a înțelege mai mult, într-o epocă în care lupta nu se dădea pentru titlul de cea mai bună manea, ci pentru vreo nouă apariție din „Secolul XX”, chiar dacă pentru asta te alegeai și cu Programul PCR, sau cu o ediție de lux a Omagiilor pentru defunctul conducător.
C.Ș.C.: Vă simțiți legată și de o altă literatură din peisajul cultural universal?
S.G.: În mod ciudat, de literatura anglo-saxonă. Am învățat limba engleză învârtind paginile dicționarelor și ascultând BBC World Service, pentru că voiam să citesc Jane Austen în original. În ultimul timp însă m-am orientat spre lecturi din evantaiul deosebit de diversificat al literaturii asiatice.
„Condiția sine qua non a existenței este învățarea permanentă”
C.Ș.C.: Să ne imaginăm că sunteți singură pe o insulă. Ce cărți ați lua cu dumneavoastră?
S.G.: Cartea căii și virtuții (Tao Te Ching) în original și un dicționar care să mă ajute să înțeleg cele citite. Mi-ar lua ceva timp, cu siguranță, însă, dacă mintea este lăsată să lâncezească, este sortită pieirii. Pentru mine, condiția sine qua non a existenței este învățarea permanentă. Altfel, probabil că nu aș rezista prea mult pe o insulă pustie. Omul nu este făcut să fie singur.
C.Ș.C.: Sunteți atrasă de literatura pentru copii? Ați avut vreun eveniment în copilărie care ar putea constitui subiectul unei cărți? L-ați abordat?
S.G.:Bunicii aveau în podul casei o colecție nelimitată (cel puțin așa mi se părea mie atunci) de reviste pentru copii și tineret, cărți cu povești, romane de aventuri. Am crescut cu Cimbora,un fel de amalgam între Arici Pogonici și Cutezătorii, de pe vremuri, scris și editat de scriitori și poeți de renume. Benedek Elek și mai ales Méhes György, care era și clujean, au rămas pentru mine, până în ziua de azi, marii magi ai literaturii pentru copii. În ce privește evenimentul… în taberele copilăriei, la mare, am dat peste o bătrână (cel puțin, nouă ni se părea bătrână ca un drum de țară) care ne păzea somnul obligatoriu de după-amiază. Probabil, ca să nu ne aventurăm singuri spre plajă. Ei, bătrâna asta era o mină de povești, de groază în general, cu care se străduia să ne țină lipiți de dormitor. Se așeza la picioarele mele, pe patul cel mai apropiat de ușă și începea, invariabil: Să vă spună baba o poveste? Cu ce să fie? Am și pomenit-o, într-o poveste a mea, din care citez: „Și, mai ales, Nana Piroșca îl vaccinase pe viață contra elucubrațiilor. Bătrâna era o maestră a ținutului în frâu. Povești cu zâne. Povești cu cavaleri. Romanțe, mai ales de dragul soră-sii, când aceasta mai crescuse un pic. Povești cu pirați, cu vampiri, cu stafii, cu morți vii și cu zombi, de ți se ridica părul măciucă fie și numai la gândul că trebuia să mergi la culcare. O iubise cu toată ardoarea băiatului de grădiniță și apoi de școală generală, ținându-se după ea ca un cățeluș. Așteptând orele de odihnă obligatorie de după-amiază, când bătrâna se ivea prin ușa întredeschisă, se apropia tiptil de patul copiilor și întreba, cu glasul ei hodorogit: «Nu poți să dormi? Să-ți spună baba o poveste?» Prima lui dragoste. În ochii lui, Nana era mai frumoasă, mai virtuoasă și mai deșteaptă decât toate cosânzenele despre care povestea. Dar ea dispăruse de atât de mult timp. Ducând cu sine speranța lui de a găsi pe cineva care să îi semene măcar cât o licărire din amintirile sale…” (din povestirea Clișeu, apărută în Fantastica Magazin, nr. 9, iunie 2025).
„M-au atras mereu personajele capabile de sacrificiu”
C.Ș.C.: Dintre cărțile citite în copilărie, există vreuna care v-a deschis gustul pentru a scrie?
S.G.: Poveștile lui Nestor Urechia… cu celebra mantră de chemare a ajutorului: „Zânover, Binovin, Căslachin”, care m-a făcut să mă îndrăgostesc pentru totdeauna de jocurile de cuvinte. Poveștile lui Bazsov. Pățaniile pentru copii, redate de Kataiev, care conțin și povestea mea preferată, „Floarea cu petale de șapte culori”, despre fetița cu suflet bun, care își dorește, copilărește, jucării și urși polari cu care să se laude înaintea prietenilor, dar, cu ultima petală, ajunge să însănătoșească un băiat născut cu picioarele deformate. Dar și Petre Ispirescu și, mai ales, maisuspomeniții Méhes György și Benedek Elek, pe care îi consider maeștrii mei în ale povestitului, nu neapărat doar ai poveștilor.
C.Ș.C.: Ați găsit vreo carte sau vreun personaj dintr-o carte cu care să vă identificați?
S.G.: Există un compendiu de povești populare scandinave, „Viharsarok” (Capul furtunilor), care conține o primă variantă a fetiței cu gâște, poveste rescrisă mai târziu de mulți autori. În materie de personaje fictive mature, Melanie (Pe aripile vântului) și Jane Champion (The Rosary). Retrospectiv, constat eu însămi cu surprindere că m-au atras mereu personajele capabile de sacrificiu, cu spiritul datoriei dus până în pânzele albe.
„În poezii îmi dezvălui, cu o sinceritate dureroasă, sufletul”
C.Ș.C.: Ce fel de carte v-ați dori să scrieți?
S.G.: Mă consider în primul rând poet. Scriu rar și îmi expun poeziile și mai rar, pentru că în ele îmi dezvălui, cu sinceritate dureroasă, sufletul, the naked self. Trebuie să ai o dispoziție sufletească specială pentru a scrie poezie, să treci prin viață ca printr-un vis, liber de răutățile care te înconjoară și suferind de toate durerile lumii.
C.Ș.C.: Și în afara poeziei?
S.G.: Scriu povești, bilingv, chiar un roman de aventuri pentru copii și tineret, genul de roman pe care mi-aș fi dorit să-l citesc în copilărie, care îmbină oarecum realitatea cu fantasticul aproape credibil. Mai nou, cochetez cu literatura SF, un fel de soft fantasy din care nu lipsește totuși cu desăvârșire elementul științific. De asemeni, îmi continui seria de povestiri care descriu țăranul interimar, care face trecerea de la lumea lui Preda spre cotidianul școlit și modern.
C.Ș.C.: Aveți un gen literar preferat?
S.G.: Mă simt apropiată de genul numit magic reality, unde „se întâmplă” și „s-ar putea întâmpla” se întrepătrund delicat, făcând cititorul să accepte cu seninătate inserțiunea fantasticului. Alan Titchmarsh (care este și grădinar), Sarah Addison Allen și Karen Hawkins sunt lecturile mele recente favorite.
C.Ș.C.: Un cuvânt de încheiere?
S.G.: Nu cred în literatura scrisă cu ajutorul AI ori ChatGPT. Fiecare om este unic și irepetabil în gândirea lui. Scrisul sincer este cel care va dăinui, până la urmă, nu cel amalgamat de programe bazate pe statistici și pași logici. Ca să scrii, trebuie să fii mereu nesigur, să cauți să te inventezi și să te reinventezi tot timpul și, mai ales, să fii nițel nebun.
C.Ș.C.: Vă mulțumim!
