■ Poeme tereziene, de Terezia Filip, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2025. „Decantată imagistic, bine conturată cromatic, evocatoare-descriptivă, poezia Tereziei Filip nu pune în scenă mistere esoterice sau vrăji cu cortegiul lor baroc de bizarerii iraționale. Dintr-un anume punct de vedere, ea pare emanația unui spirit ordonat, echilibrat și raționalist, pentru care antenele lirice măsoară, estimează și caută să rețină esențialul vizibil, accesibil. Datorită acestor particularități, poemele se citesc cu plăcere, plasându-se – chiar și cele cu tentă mai gravă sau melancolică – într-o ambianță hedonică și într-un răstimp al loisir-ului”. (Ovidiu Pecican)
■ Poezii filosofice, de Șerban Dinger, Editura Someșul, Satu Mare, 2026. „Acut contemporană, modernă în concepție și în limbaj, poezia din volumul Poezii filosofice trebuie căutată în livrescul emoțional și în ideea estetică exterioară. În asemenea fracțiuni de suită dramatică, mușcătoare și imagiste, stau nu doar lirismul, ci și filosofia ce dă pretutindeni substrucția creațiunilor lui Șerban Dinger. Ele aduc unicitatea percepțiilor directe și acea limbă aspră, savantă, inimitabilă.” (Marin Iancu)
■ Felul în care asculți Rahmaninov, de Codruța Vancea, Editura Junimea, Iași, 2026. „Se schimbă lucrurile în văzul lumii în poezia Codruței Vancea. În Felul în care asculți Rahmaninov chiar și cele păstrate din volumele anterioare – și sunt destule – nu mai par a fi cum erau. Acum ea face inspecții de sine mai scrupuloase, fie că sunt inspecții prin memorie, fie că sunt prin stricta actualitate. Cele memoriale sunt, de fapt, reverii, lucrate într-o nostalgie sceptică. Celelalte sunt fișe de stare cu o epică a notațiilor și fanteziei care le permută în structuri aproape onirice, destructurând linearitatea confesivă prin învolburări anxioase. Liniile de fond sunt însă păstrate, fie că e vorba de materializarea abstracțiilor – și a tuturor stărilor, în general –, fie că e vorba de nostalgia florală concretizată într-o frecventă figurație («în ninsori de flori de cais / mă prefac»), de densitatea emoțională («îmi sparg emoțiile cu spărgătorul de gheață»), de panica amniotică ce se insinuează cotidian («stinge lumina în camera cu frici / pune toate scheletele în dulap / întoarce cheia de două ori») ori de fragilitatea existenței («aud cum respiră dimineața ca o pacientă ieșită din chirurgie»). Pe această pojghiță de anxietăți, Codruța visează și ea un paese innocente («pe câmpul cu flori / în dulci dezmierdări») tot mai amenințat și mai interzis.” (Al. Cistelecan)
(C.Ș.C.)
■ Miercuri, 11 februarie 2026, la sediul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, a avut loc o întâlnire cu poetul și regizorul Tompa Gábor. A fost lansat volumul său de versuri „Fruntea lui Hamlet”, apărut la Editura Cartea Românească din București. Manifestarea a fost moderată de scriitoarea Irina Petraș. Alături de autor au fost invitați: Constantina Raveca Buleu, Ruxandra Cesereanu, Anca Hațiegan și Adrian Popescu. Au mai luat cuvântul: Mihai Măniuțiu, Nicolae Hâncu, Ion Mureșan și Varga László. Tompa Gábor le-a adresat mulțumiri redactorului-șef al Editurii Cartea Românească, Alina Neculachi, criticului literar Mircea Mihăieș și traducătorului Varga László. „Îi citesc poezia lui Tompa Gábor pentru prima oară în limba română. Până acum, mi-a fost călăuză, traducând el însuși pe bucăți de hârtie, pe șervețele zburătoare. Traducerea aceasta îmi dă senzația că este impecabilă relația cu toate palierele semantice și polifonia ideilor autorului. Poezia lui Tompa Gábor m-a copleșit prin intensitatea durerii. A suferinței. A neputinței. A privirii și observării unui spectacol asupra căruia nu ai cum să intervii. Vreodată. Niciodată. Și mintea este neputincioasă. Iar corpul, prizonier al țipătului nestrigat. Înghițit. Lumea din jur este într-o ciudată alienare, prinsă într-o minciună ce nu are margini și frontiere. Dar cel mai aproape, cea mai sfâșietoare imagine este prezența morții. A dispariției. A neantului. Poezia aceasta a lui Tompa Gábor este ca documentul unui cronicar. Al timpului. Al vremurilor. Al propriului eu… deșirat. Stăpân pe fiecare cuvânt, autorul pare că face jonglerii cu viața, cu mii de imagini învârtite de un caleidoscop, cu sensurile, cu sensul ei profund, întorcând fața de la prăbușirea ființei pe pământ și în nemurire”, a apreciat Marina Constantinescu, critic de teatru și scriitoare, în textul escortă al volumului de versuri „Fruntea lui Hamlet”. Născut la Târgu Mureș, Tompa Gábor este regizor de teatru, film și operă, poet, eseist, profesor universitar, director al Teatrului Maghiar de Stat Cluj și președinte al Uniunii Teatrelor din Europa.
■ Vârșolțul și Halmășdul sunt cele mai noi localități din județul Sălaj care au beneficiat de lucrări monografice. Volumul „Vârșolț. Pagini de istorie și tradiții”, de Dorel Octavian Rusu și Maria Demble, a apărut la Editura Aureo din Oradea. „Noi, un preot al satului și o fiică a satului, ne-am străduit să alcătuim această monografie a comunității românești din Vârșolț, în care am înscris prin texte și imagini istoria locului și a locuitorilor acestei comunități, din cele mai vechi timpuri și până astăzi, precum și tradițiile și obiceiurile lor păstrate de la înaintași din moși-strămoși. Vârșolțul are o istorie străveche, de două ori milenară, străbătând prin vremuri prielnice, dar și prin furtunile multor primejdii și evenimente ale istoriei, de la străbunii daco-romani și apoi români, primii săi locuitori și până în vremurile noastre. Apele râului Crasna ce străbate satul au fertilizat pământurile vârșolțene, precum Nilul anticilor egipteni, aducând totodată și peștii ce odinioară erau prinși cu dibăcie în coșul meșteșugit de localnici din nuiele, numit vârșă, de unde a venit și numele satului, Vârșari, adică locul sau ținutul vârșarilor, pe care mai târziu ungurii ce s-au așezat după aceea aici l-au numit Varsuch și până la noi toponimul s-a definitivat cu numele de Vârșolț. Aici au conviețuit sute de ani împreună românii și maghiarii, zeci de generații, în armonie, bună înțelegere și conlucrare, cu cele mai bune rezultate reciproce, împletindu-și civilizația proprie și modul de trai, căci vorba veche, apa trece dar pietrele rămân, ajungându-se la localitatea frumoasă și prosperă de acum. Am avut în vedere ca lucrarea noastră să fie o carte de identitate a comunității din Vârșolț și un omagiu pentru cinstirea satului și a înaintașilor”, au precizat autorii monografiei comunității românești din Vârșolț. Volumul bilingv român-englez „Halmășd, Sălaj, Romania: Explorarea istoriei sale recente prin fapte, artefacte și amintiri. Exploring Its Recent History Through Facts, Artifacts, and Memories”, semnat de Dorina M. Opriș, Gabriel Coman și A. Dieter Schlüter, a fost tipărit în Zürich (Elveția). „Am fost întotdeauna atras de satul Halmășd, de când soția mea, Dorina M. Opriș, originară din Halmășd, m-a adus acolo în 2002. Pentru un străin, este un sat simplu și autentic, care emană pace și confort și îmi oferă liniștea necesară pentru a mă relaxa după o viață plină de aventuri. Pe măsură ce numărul vizitelor a crescut, am devenit din ce în ce mai conștient de frumusețea potențială a acestui loc, unde se întâlnesc cele trei brațe ale râului Drighiu, un adevărat tezaur geografic, și unde poți găsi o moștenire românească bogată, sub forma caselor frumoase, a oamenilor care creează costume tradiționale sau care practică meșteșuguri la cel mai înalt nivel. Acest lucru m-a inspirat să creez, în cele din urmă, un album foto care încearcă să dezvăluie potențialul Halmășdului. În timpul acestui proiect, am realizat că pe internet există foarte puține informații despre istoria acestui loc fermecător, iar dorința de a explora mai profund acest subiect a crescut treptat, pentru a oferi un ghid și informații celor interesați. Autorii cred că cunoașterea istoriei reprezintă o bază importantă pentru viața omenirii”, a precizat A. Dieter Schlüter, om de știință german care deține și cetățenia elvețiană. Volumul include și o recenzie referitoare la volumul de documente „Colectivizarea agriculturii în Sălaj. Contribuții documentare (1949-1962)”, realizat de istoricii Marin Pop și Daniel-Victor Săbăceag și apărut în 2020 la Editurile Mega din Cluj-Napoca și Porolissum din Zalău. Recenzia „CAP-ul intrat în memorie și în istorie (60 de ani de la finalizarea colectivizării din România)”, semnată de profesorul László László, a fost publicată în numărul 206/martie 2022 din revista de cultură „Caiete Silvane”.
■ Ancheta publicată în numărul 153/ianuarie 2026 din „Răsunetul cultural”, publicație editată de Asociația Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud, apărută sub egida Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, este construită în jurul a două întrebări-cheie: „Cum a fost anul 2025 pentru dumneavoastră?” și „Cu ce gânduri începeți 2026?”. Au răspuns anchetei inițiate de Menuț Maximinian următorii scriitori: Lucian Vasiliu, Mihaela Aionesei, Nicoleta Milea, Simona-Grazia Dima, Ştefan Damian, Ana Ardeleanu, Horea Porumb, Liviu Ioan Stoiciu, Lazăr Avram, Leo Butnaru, Veronica Oșorheian, Vasile V. Filip, Ilie Rad, Leon-Iosif Grapini, Alexandru Jurcan, Elena M. Cîmpan, Icu Crăciun, Ion Radu Zăgreanu, Melania Cuc, Mircea Popa, Olimpiu Nușfelean, Monica Grosu, Alexandru Lazăr, Gavril Pompei și Nicolae Silade. Majoritatea scriitorilor au descris 2025 ca un an tensionat din punct de vedere geopolitic (din cauza războiului, instabilității, polarizării sociale), marcat de dezbinare și agresivitate discursivă, dar în același timp un an rodnic din punct de vedere literar, cu numeroase lansări de carte, festivaluri și întâlniri literare. Redăm un fragment din răspunsul lui Olimpiu Nușfelean: „2025 a fost un an în care nu m-am confruntat cu mari probleme de sănătate (mulțumesc Celui de Sus), mi-am împărțit viața între satul natal (Șieu-Sfîntu) și oraș (Bistrița), cu mici expediții în țară la anumite, nu foarte diverse, colocvii sau festivaluri. Pe la începutul anului am avut o întîlnire cu cititorii, generată de prezentarea a trei cărți semnate nu de mult de mine, una de poezii, alta de eseuri și o alta de interviuri literare. Am publicat o carte – «Sfîrșitul salvat» – la o editură dragă mie, Galaxia Gutenberg, volum care închide oarecum un ciclu de eseuri (în patru cărți), deschizîndu-mi drumul spre alte zone eseistice. «Sfîrșitul salvat» abordează o temă sensibilă, mai sensibilă decît ar părea, conturînd cîteva experiențe scriitoricești pe tema senectuții, o vîrstă care, scriptic, e foarte greu de cuprins, soluțiile fiind oferite de alteritate, în care imaginarul scriitoricesc «inventează» personaje încărcate de subiectivitatea autorilor. Salvarea vîrstei se face de către literatură, tot așa cum lumea tot prin literatură se îndreaptă spre un anume liman, în cele din urmă. Pe lîngă cartea de autor, am fost inclus în formidabila antologie «Poemele Transilvaniei», alcătuită sub auspiciile Filialei Clujene a Uniunii Scriitorilor de către doamna Irina Petraș. Am colaborat cu poezii și eseuri la cîteva reviste de profil, am participat la colocvii (precum cel dedicat revistelor literare de la Săvîrșin, Arad, FESTLIT și Zilele Prozei de la Cluj, Zilele Revistei «Caiete Silvane», Avangarda XXII de la Bacău, o conferință de la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet și o ieșire literară în Transcarpatia, colocviile bistrițene, diverse întîlniri literare de la Filială și din Bistrița). Cu bucurie consemnez faptul că am fost primit ca membru al PEN Club România. La Premiile anuale ale Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, cartea mea de poezii «În liniștea fricii» (pentru 2024) a fost distinsă, ex aequo, cu premiul «A.E. Baconsky», cartea anului, iar volumul de eseuri «Viața prin delegare», cu premiul pentru eseu al Festivalului Literar Național Avangarda XXII. De asemenea, am primit premiul anual de literatură al municipiului Bistrița, ca și alte diplome sau premii. Am mers cu revista «Mișcarea literară» înainte, cu mici poticniri financiare, cu mult… voluntariat”.
(A.-B.K.)
■ Numărul 334-335-336 al revistei „Discobolul” încheie anul 2025 cu un sumar atrăgător, încât aproape că nu știi la ce să te oprești mai întâi. Poezie de cea mai bună calitate semnează Mircea Bârsilă, în deschidere, dar și cunoscuta fasciculă de „Poeme” cuprinde nume la fel de prestigioase: Dumitru Augustin Doman, Virgil Diaconu, Mihaela Oancea, Constantin Stancu. Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu, ca întotdeauna, sprinten, ironic, pe alocuri, ușor pedagogic. Ilustrăm acest din urmă atribut cu următoarea notă: „Nu prelungi, tinere, lectura unui autor pe care îl resimți drept mediocru. Mediocritatea poate fi contagioasă”. Cronica literară e susținută de câțiva iluștri reprezentanți ai genului: Ion Pop, Nicolae Oprea, Iulian Boldea, Ovidiu Pecican. Al. Cistelecan întâmpină un debut poetic mai puțin obișnuit: Andrew Davidson-Novosivschei, un american naturalizat ca poet român și premiat de revista „Observator cultural”. Altă serie de cronici și recenzii la apariții editoriale de dată recentă semnează: Ionuț Costea, Ion Buzași, Lucian Scurtu, Monica Grosu, Elisabeta Bogățan, Sonia Elvireanu, Elina Adam, Lazăr Popescu, Gabriel Petric. Singulară în peisajul revuistic actual, rubrica „Teme la alegere” s-a consolidat în timp ca o veritabilă școală a eseului românesc de azi. Sub genericul „Piața cărților”, Mircea Stâncel practică, cu rezultate remarcabile, ceea ce se cheamă „critica de atelier”. Tot în plaja prozei de idei se circumscriu și cele două studii, admirabil scrise și documentate, ale lui Aurel Pantea: O altă cădere în timp, consacrat poeziei lui Ioan Es. Pop și Arheologia înțelegerii critice, o lungă exegeză aplicată conceptului de înțelegere. Un rost aparte în paginile revistei îl are cronica de carte a lui Cristian Barta, la un volum colectiv, coordonat de părintele Radu-Vasile Roșu, consacrat Cardinalului Iuliu Hossu, în anul cu semnificație eponimă, 2025. Volumul reunește cinci contribuții a cinci autori, „fiecare acoperind o fațetă complementară a personalității și posterității lui Iuliu Hossu”, după cum urmează: Gabriel Hoza, vorbind din arhive, corespondență sau presa din epocă, despre Episcopul Marii Uniri; Sergiu Soica descrie persecuțiile din timpul regimului comunist; Camelia Augusta Roșu prezintă rolul pedagogic al martirului; Romina Soica, figura Cardinalului în cinematografie și media, iar Radu-Vasile Roșu se apleacă asupra iconografiei contemporane a lui Iuliu Hossu în grafică, pictură și sculptură. Ca la fiecare apariție, „Discobolul” merită citit, apoi așezat într-un raft din bibliotecă.
(V.M.)
