Corina Ozon, Cineva în orașul ăsta te iubește*

Leon s‑a uitat în jurul lui, biroul purta mult din personalitatea sa. Prespapier vin­tage, stilou cu peniță de aur, călimară cu cerneală găsită foarte greu, la un magazin cu obiecte vechi. Nici nu des­chisese călimara, o ținea pentru parfumul pe care‑l ascun­dea, pe care îl bănuia că se află înăuntru. Razele palide de soare dădeau sticlei o tentă indigo. Avea și un telefon retro, cu disc auriu, masiv și dantelat. Era doar o piesă de decor, ca o bijuterie prea mare pentru a fi purtată. Pe un perete se afla o bibliotecă de stejar masiv, cu încrustații florentine, plină cu cărți legate în coperți de piele și cu titluri aurite. Fusese o comandă care l‑a costat destul de mult, deoarece tipografiile făceau tot mai rar asemenea lucruri, aproape toată lumea citea cărți în format electronic sau le asculta în diverse aplicații. Erau mari autori cla­sici ai lumii, volume pe care Leon le avea de la bunicii lui. A închis laptopul, și-a pus casca în ureche și și‑a îmbrăcat sacoul pepit din cuierul‑pom. Soneria telefonului mobil l‑a făcut să iasă cu o tresărire din starea în care se trans­portase doar privind obiectele dragi din încăpere. A văzut numele, de fapt așa cum era cunoscut și cum îl știau toți, și inima a început să‑i bată repede. Știa că va urma ceva rău, numele acela nu putea da vești bune, dar nu‑l putea nici ignora. Cândva totul era altfel. A apăsat pe butonul căștii de la urechea stângă și a răspuns hotărât, voia să iasă la cină cu Nora, iar acest gând l‑a echilibrat rapid.

– Te ascult, a spus cu voce joasă.

– Degeaba te agiți cu salvatorii tăi, se va alege praful, i‑a spus vocea de la celălalt capăt, ca un tunet.

Leon nu spunea nimic, aștepta, știa repertoriul.

– Taci, nu? Păi, ce știi tu să faci altceva decât să taci și să faci? Vei regreta drumul pe care ai apucat‑o. Atât îți spun, nu‑mi sta în cale! a continuat vocea aproape cu furie.

– Asta e tot ce poți? Să împrăștii venin? Eu nu stau în calea nimănui, alții ies în calea mea.

– Ha ha, s‑a auzit râsul nervos al celuilalt. Auzi la el, alții îi ies lui în cale! Calea ta, mă? Ce ai făcut tu pentru asta? Știi că fără mine nu puteai să faci nici atât.

– Ok! De fiecare dată avem acest dialog stupid. Mă gră­besc. Mai ai ceva de spus? l‑a repezit Leon.

– Sunt cu ochii pe tine! Un pas greșit și te va costa viața. Poate nu a ta…, a adăugat celălalt pe un ton amenințător.

– Păcat de ceea ce‑a fost…, i‑a răspuns Leon cu amărăciune.

Celălalt a închis telefonul brusc, fără să mai spună nimic. Lui Leon îi era silă de situație, de celălalt. Cu doar cinci ani în urmă erau în aceeași echipă, făcuseră lucruri cu care se puteau mândri. Leon lucra la unul dintre pro­iectele sale privind criptarea unui cod de acces, după ce realizaseră cu succes un sistem de urmărire complet pro­tejat din exterior.

Drumurile lor s‑au despărțit când, în timp ce se făcea trafic de droguri, sub paravanul distribuirii de pro­duse cosmetice, Leon a aflat că sistemul realizat de el era aplicat pentru camuflarea rețelei de droguri. Când l‑a întrebat pe Vigo, alias Maestro, de ce a făcut așa ceva, el i‑a răspuns râzând că era suspicios și avea nevoie de o vacanță, că făcuse doar un experiment, că de fapt rețeaua nici nu exista, era o holografie.

Bănuiala că Maestro folosea tehnologia în scopuri murdare i s‑a adeverit când lucra la codul de acces al nu­mărului Pi și a decis să plece definitiv și să nu mai aibă de‑a face cu fostul său prieten. Maestro nu i‑a iertat ni­ciodată alegerea, însă era cumva legat de mâini și de pi­cioare, nu‑i putea face rău lui Leon, știind că deținea o parte din rezultatele decriptării lui Pi, pe care avusese grijă să le blocheze printr‑o cheie. Altfel, Maestro nu avea altceva de făcut decât să o ia de la început cu cercetările. Însă se răzbuna pe Leon în diverse moduri, provocând incidente de care încerca să‑l facă vinovat, ca să‑l com­promită. În același timp, crease diverse stratageme pentru a-i urmări cercetarea Pi, iar acest scop devenise o luptă pe toate fronturile, nu mai rămăsese nimic din prietenia de altădată.

Maestro, Vigo… Leon aproape că uitase cum îl cheamă și nu știa dacă e mai bine să rămâi în memo­ria colectivă sau a cuiva cu numele cu care ai venit pe lume sau cu cel pe care ți l‑au dat alții, când le‑ai atins obiectivele.

* Fragment din romanul „Cineva în orașul ăsta te iubește” de Corina Ozon, apărut la Editura Trei, București, 2023.

Corina Ozon (născută la Timișoara) este licențiată în Filologie și în Jurnalism și Științele Comunicării. A lucrat o vreme în presa scrisă și televiziune, apoi ca specialist în Relații Publice & Comunicare. Deține un doctorat în cotutelă româno-franceză (București – Montpellier) în Științele Comunicării, iar rampa de lansare ca scriitoare a fost blogul personal. A debutat în 2014 cu Zilele amanților, pus în scenă de compania Teatru La Infinit (Sibiu, 2019) și devenit primul volum dintr-o serie de șase cărți – Amanții (2014-2021) – care a strâns o comunitate mare de cititori. Au urmat: volumul de proză scurtă Până când mă voi vindeca de tine (2016), romanele Tentații (2016), Codul lui Zoran (2018), Dincolo de furtună (2019), eseurile Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire (2017) și un alt volum de proză scurtă, cu inserții poetice și fantastice, Povești scrise în palmă (2022). Cărțile Corinei Ozon au fost prezentate și la evenimente din afara țării, în Europa, SUA și Canada. Este primul autor român premiat cu Silver for Excellence la Gala Internațională PR Award (2015), pentru promovarea cărților în online, iar în 2017 a fost în Top 100 femei de succes (Capital). Locuiește în București, are o fiică și un motan. Poate fi urmărită pe: www.corinaozon.com.