Corina Matei Gherman, Gânduri, trăiri, sentimente

Cartea lui bunicu, scrisă de autorul Dumitru Luntraru, ne introduce în lumea amintirilor, a gândurilor „ce m-au apăsat sau m-au bucurat de-a lungul vieţii, viaţă destul de lungă şi destul de frământată, care a început în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial”.

Proza este o specie literară, complexă, pe care critica literară de-a lungul vremii a introdus-o în diverse clasificări, pornind de la substanţa epică la particularităţi estetice şi de limbaj. Mihail Ralea crede că „înainte de Primul Război Mondial, nuvela și schiţa au fost genurile preferate ale scriitorilor noștri”. După război se scrie la comandă politică şi scriitorii trebuiau să respecte anumite reguli stricte. Dar au fost şi autori care nu s-au încadrat în tipar şi au dat literaturii române opere de excepţie. După 1989, proza românească nu se deschide în totalitate, istoria şi literatura fiind încă manipulate de marii gânditorii ai vremii.

În acest volum, Dumitru Luntraru trece prin filtrul gândirii, fără a manipula sau cenzura, acele amintiri care încep „de pe la trei ani”. Mai mult, nişte visuri. Amintirile din crudă copilărie, cea de până la cinci-șase ani, nu sunt bazate pe sistemul senzorial al copilului. Între el şi realitatea înconjurătoare se află familia, părinţii şi fraţii, dar în special mama, cea care-l protejează cu trupul şi sufletul ei. Cea care i-a dat viaţă ecranează toate loviturile fizice şi psihice care ar putea răni sau deforma persoana fragilă a copilului. „În timpul războiului aveam 8 ani. Am trecut apoi prin perioada 1944-1954, sigur una din cele mai negre perioade pentru poporul român”. Viaţa politică şi economică se schimbă şi revoluţia culturală a reprezentat unul din obiectivele principale ale sistemului de atunci. Cum spune autorul mai departe în text: „Lovitura colectivizării au simţit-o toţi ţăranii, dar mai ales cei din Comarna şi alte localităţi care-şi valorificau rodul pământului, de la cireşele de mai până la fructele târzii, strugurii şi vinul produs în familie. Lumea s-a adaptat de nevoie”.

Şi povestea merge mai departe, autorul nostru ajungând primar. El își va pune speranţa în cei care se aflau la conducerea unor instituţii de stat. Cunoaşte oamenii importanţi ai vremii cum ar fi: Gheorghiu-Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Apoi ne introduce în profunzimea timpului, trecând prin anii: 1947 – foamete, cutremurele din 1940 şi 1977, 1964-1971 – speranţe spulberate şi nu uită să ne amintească faptul că „întreaga istorie a omenirii este plină de cruzimi, inclusiv perioada recentă, aşa-numit civilizată. (…) De peste 20 de ani, toate sondajele arată că ne îndreptăm într-o direcţie greşită, dar conducătorii noştri ne-au băgat făclia pe gât pentru a ne amorţi şi a nu simţi ce proşti suntem”.

În acest volum vom regăsi o parte importantă din viaţa scriitorului. Este acea perioadă petrecută alături de familie şi de cei dragi. Viaţa la sat presupune respectarea unor reguli nescrise, moştenite din străbuni şi păstrate cu sfinţenie de urmaşi. Mama era cea care te învăţa şi te apăra de toate „relele”: „De mic, mama a cultivat în mine dorinţa de carte, de scopuri înalte, dar şi de muncă. (…) Aduceam lemnişoare pentru foc, pliveam straturile cu legume şi flori, măturam în bătătură, adică pe aşezătura din faţa bucătăriei de vară. Acolo se punea masa rotundă cu trei picioare şi scăunelele mici în serile fără ploaie. Membrii mari ai familiei plecau spre câmp atunci când se îngâna ziua cu noaptea, adică binişor înaintea răsăritului soarelui. Unul mai mic, de regulă elev, care învăţa după-amiază, ducea vaca la păscut. Mama făcea mâncare şi o ducea la prăşitori. Alt copil mai mărişor rămânea să dea apă şi mâncare la porci şi viţel, să aibă grijă de cei mai mici şi de cloştile cu pui. Când cloşca făcea mare tărăboi, era târziu, deja puiul zbura în ghearele hultanului sau fugea în gura vreunei mâţe nărăvite. Seara, la raport, ieşeai rău de tot. Când se împărţea carnea din bucate, ţi se spunea că bucata ta a luat-o hultanul sau mâţa. Regula era strictă. Numai aşa ţi se stimulau grija şi atenţia. Mama era „şeful casei”, iar legătura cu Dumnezeu şi cele sfinte era respectată: „Posturile, miercurile şi vinerile se ţineau”. Autorul Dumitru Luntraru nu uită de bunici şi străbunici: „Şi mama şi bunica aveau darul povestirii”. Un atribut important este că bunicii şi străbunicii mâncau sănătos, consumau din propria producţie, muncită cu sudoarea frunţii lor. Bunicii/străbunicii îţi dau sfaturi, te ajută la greu, sunt păstrătorii tradiţiilor locale. „Bunicile sunt voci ale trecutului și modele ale prezentului. Bunicile deschid porțile viitorului” (Helen Ketchum).

După amintirea bunicilor/străbunicilor, prozatorul nostru ne introduce în lumea „târgului de toamnă al Iaşilor”, dar nu uită şi de iubirea care îi leagă pe oameni: „Mergea în pasul calului prin centrul satului, fără să se uite în stânga sau în dreapta, cum îi era obiceiul. Brusc a rămas trăsnit. La o poartă stăteau de vorbă două fete. Amândouă erau frumoase, dar una l-a ameţit. Era potrivit de înaltă, subţirică, părul, ochii şi sprâncenele negre, cărbune lucitor. Tenul era de un alb marmorat. Nu mai văzuse aşa ceva şi-l potopise ceea ce se cheamă dragoste la prima vedere. Era o dragoste dintre acelea măreţe, nemuritoare, chiar dacă ei erau doi ţărani”. Şi ne aminteşte autorul: „Dragostea este unică. Atunci când este unică! Marile iubiri ivite brusc au fost, sunt şi vor fi un fier înroşit până la incandescenţă, care îţi pătrunde în inimă şi-ţi arde şi anihilează creierul şi voinţa”.

Autorul ne mărturiseşte că: „La Comarna trăiam după alte norme şi alte valori. Acolo aveam părinţii care, este adevărat, nu-mi impuneau un anume regim de viaţă, însă eu trebuia să respect normele acceptate de familie. Aceste norme excludeau lenea, pierderea de timp şi băutura în exces. N-am spus beţia. Despre ea nici nu se discuta în familie”.

„Am trecut greu prin acei ani”. Dumitru Luntraru a trecut prin anotimpurile vieţii, ducând pe umerii săi o întreagă epocă a timpului său. Important este că nu uită să lase sfaturi pentru următoarea generaţie: „Dragi urmaşi ai meleagurilor strămoşeşti, nu-mi pare rău că poate am să vă părăsesc curând. Îmi pare rău că rămâneţi într-o ţară leşinată, condusă de preşedinţi incompetenţi şi de politicieni corupţi”.

Citiți volumul Cartea lui bunicu şi cu siguranţă vă veţi regăsi în el. Îi urez mult succes prozatorului Dumitru Luntraru şi aşteptăm noi creaţii din vatra sufletului românesc!