Copilăria la perfectul simplu

Copilăria e neasemuita vârstă a inocenței, ce stă sub semnul neastâmpărului vesel, al jocului izvoditor de ghidușii, capabil să răstoarne ordinea prestabilită, dar și să toace nervii părinților ori ai bunicilor – bieți adulți obosiți, cotropiți de grija zilei de mâine. Cel puțin, așa era, odinioară, înainte de a ne digitaliza visurile și speranțele, azi, copleșite de marasmul pandemic.

Debutând, editorial, cu volumul de amintiri Dilibau. Povești oltenești (Curtea Veche Publishing, București, 2021), Cristiana Belodan (Director de Strategie&Transformare al agenției de publicitate Oxygen) reînvie, cu o jovialitate debordantă, năstrușnicele peripeții din anii mirifici ai copilăriei.

În prefața atipică, intitulată Să nu ziceți că nu v-am spus. În loc de cuvânt înainte, autoarea ne atenționează, pe un ton mucalit: „Pe vremea în care făceam, eu și frate-meu, toate nebunelile zugrăvite în cele ce urmează, lumea era guvernată de principiul «bătaia e ruptă din Rai». Să-l fi contrazis echivala cu negarea existenței Raiului însuși. Or, într-o casă de preot ca a noastră, asta era de-a dreptul blasfemie.” Este evident că „metodele educative (…) care presupuneau corectarea și îndreptarea caracterelor în formare prin măsuri usturătoare” sunt, acum, nerecomandabile și, de altfel, impracticabile. Însă, pe la sfârșitul anilor `80 și începutul anilor `90 (perioada copilăriei lui Belodan), astfel de „metode” erau la ordinea zilei. Nu ele prezintă importanță, în această carte însuflețită deopotrivă de nostalgie și de umor, ci, mai degrabă, exuberanța scriiturii, narațiunea pe cât de fluentă, pe atât de frustă. Remarcăm, apoi, sprinteneala și, mai ales, savoarea limbajului ce se datorează, într-o bună măsură, graiului oltenesc. Prin urmare, era oarecum firesc să întâlnim, în cele unsprezece istorioare, multe verbe la perfectul simplu („fuse”, „zisei”, „uitai”, „venirăți”, „pățiși” etc.), apelative specifice „Olteniei profunde” („muică”, „fa”, „nenică”), regionalisme, precum „droagă” (căruță), „țucal” (oală de noapte), „ne pogodim” (ne sfătuim) ș.a.

Protagonistul amintirilor este Dili (alias Daniel, fratele mai mic al Cristianei), iar reperele spațiale sunt Orlea, un sat „uitat de vreme și de abecedar”, situat pe malul Dunării și Caracal („Orașul cu Minuni”, respectiv locul de baștină al scriitoarei).

La Orlea, „mânjii nepotcoviți” vin, mai ales, în vacanță, când are grijă de ei Moșica (moașa preotului Belodan, tatăl Cristianei); „o fomeie bătârnă, trecută prin ciur și prin dârmon”, harnică foc, bună la suflet precum „cococeii în țăst” (azimă coaptă pe jar) și, uneori, amorezată de „ciocănelele” (paharele mici) cu țuică sau rachiu. Sărmana Moșică are și ea parte de farsele lui Dili Pericol. Urcând ca să ia ouăle de curcă din „coșar” (magazie pentru cereale), Dilișor în loc să îi țină scara lovește cu piciorul în ea, până când biata femeie aterizează forțat. Surprinsă cu încetinitorul, scena este una de tot hazul: „Fustele Moașei porniră a se înfoia în văzduh, Dili continuă șuturile în piciorul scării, iar oușoarele, maică, Doamne… oușoarele căzură toate peste bord. Terci și chisăliță se făcură. Ultima pică din cer Moșica, urmată de stolul de fulfane și tartane (…). Cred că ăsta i-a fost și norocul. Că i-au mai atenuat fustele din viteza de coborâre și picajul n-a fost atât de rapid. Că altfel, lua și Moașa noastră, sărăcuța, soarta ouălor și își spărgea rău coaja” (Zbor deasupra unui cuib de curci). Dili tot nu se astâmpără și, într-o altă zi, sătul de „porcăriile de jucării” vrea „o aventură, o palpitație”. Așa că dă ordin cetei de „ghiauri” (Cristianei și celor doi verișori) să bombardeze cu „turte de nămol” casa vecinei Marița, casă „albă ca o prăjitură de var” (cum ar spune Cărtărescu). Urmările sunt dramatice, de această dată. Descinse mama „ca un vultur de mare cu peștele-n gheare” și, pe bună dreptate, lui Dili, „turbatul”, „îi făcu fundul câmp de maci…”

Năzdrăvăniile lui Dili continuă și la Caracal unde „cocoșelul moțat”, în căutare de dulcețuri fine, profitând de somnul adânc al bunicuței, răstoarnă dulapul plin cu bibelouri, porțelanuri, pahare de cristal sau, altă dată, face prăpăd aruncând cu ouă, de pe balcon, în capetele țigăncilor ce scotoceau prin gunoaie. Tocmai pe vremea aceea, când „ouăle erau mai prețioase ca lingourile de aur…”

În sfârșit, nenumărate sunt ghidușiile zvăpăiatului Dilișor care imită și el, la un moment dat, sfânta liturghie, arzând tămâie și cântând popește, precum Nică al lui Creangă: „Doamne miluiește, Doamne miluiește, popa prinde pește, preoteasa îl prăjește și Dănuțul îl haleșteee. Aaamin…” Fără îndoială, ne aflăm în preajma unui Nică de Caracal al cărui grai oltenesc e asezonat cu termeni argotici, însușiți pe maidanul din spatele blocului (de exemplu: „babaci”, „caralii”, „biștari” etc.).

Bucuria lecturii acestor pagini, realmente agreabile, este provocată nu atât de nostimele întâmplări rememorate, cât de arta povestirii ce respectă, aproape în totalitate, modelul clasicului Ion Creangă. Ne referim, aici, la oralitatea stilului. Cristiana Belodan își scrie amintirile, la perfectul simplu, de parcă în jurul său ar avea copii ori adulți dornici să o asculte. Încearcă și ea să-și captiveze potențialii cititori, să le mențină interesul prin mijloace artistice similare cu acelea ale scriitorului humuleștean. Recurge la formule de adresare directă („Mă luai cu vorba și uitai să vă spun…”), la zicători menite să ilustreze o anumită situație („O caută moartea pe-acasă și ea umblă prin vecini să n-o găsească”), la caracterizări succinte și comice („nea Titel, lung cât o zi de post, deșirat ca o prăjină de bătut nucii”). Diferențele țin, mai curând, de nuanțele lingvistice ale fiecărei zone geografice, de specificul unor tradiții condamnate să apună…

Fascinantă și amuzantă, Dilibau. Povești oltenești reprezintă debutul promițător al talentatei Cristiana Belodan. E o carte vie, fermecătoare, scrisă deopotrivă cu multă ardoare și nestăvilit dor de copilărie, de vremurile zburdalnice, de miezul dulce-amărui al planetei Oltenia.