Copiii la joacă și tăcerile bunicului

Estimated read time 10 min read

Nu e prima oară când comentăm o carte apărută în colecția „coligat” a Editurii Limes, serie aflată sub coordonarea criticului și istoricului literar Gheorghe Perian. Dacă precedenta noastră abordare a unei lucrări din mai sus-menționata colecție a fost o carte cu profil teoretic, reunind două eseuri din arii culturale diferite: Gheorghe Perian, Ideea de generație în teoria literară românească/ Julius Petersen, Generațiile literare, acum, iată, avem în față doi haijini și antologiile lor, stând sub aceeași copertă: Abhay K., Haiku/ Mircea Petean, Bunicul și marea, Limes, 2022. Primul autor e poet și diplomat indian, cu numele real Abhay Kumar, tradus în foarte multe limbi, traducând, la rându-i, în limba engleză, din clasicii literaturii sanscrite. Partea sa, din prezentul volum cuprinde 43 de haiku-uri culese, fiecare, pe aceeași pagină în versiune engleză și română. Traducerea în română aparține Olimpiei Iacob.

Desigur, nu se poate face abstracție de faptul că Abhay K. descinde dintr-o umanitate care a generat budismul, parte componentă a spiritului japonez, alături de confucianism. De unde și autenticitatea haijină pronunțată a micilor sale poeme. Toate au, în chip netrucat, străfulgerarea unei emoții de-o clipă, lăsând o puternică senzație de contopire a sufletului cu esența divină. Misterele universului pot căpăta la el expresia unei viețuitoare care, uneori chiar intrigându-l pe om, nu l-a lăsat niciodată indiferent: „viersul pupezei/ din zori până-n seară -/ ce cântă, oare?”. Fluturele, o emblemă predilectă a speciei „haiku”, a înaripat fantezia scriitorilor, ca să ne limităm doar la literatură, generând pagini antologice și în alte genuri, de la schiță la roman, ba chiar la eseu, dacă ne gândim la acel sublim Moartea Falenei de Virginia Woolf. Apoi, a stârnit pasiuni și orgolii unor scriitori entomologi, așa cum este Vladimir Nabokov. Iar la Abhay K. exprimă, pur și simplu, nevoia mistuitoare a omului de pretutindeni și de oricând de a comunica cu natura: „hei, fluture,/ ascunde-te pe undeva!/ furtună”. Într-un text unde un singur cuvânt, „tălpi”, aparține, chiar dacă nu exclusiv, câmpului semantic al umanului, putem vedea forța fără pereche a poeziei de-a exprima prezența omului și totodată situarea lui precisă în univers cu mijloace care niciunei alte arte nu-i sunt la îndemână: „sus lună nouă/ sub tălpi frunze căzute -/ cer senin”. Uneori asistăm la spectaculoase alunecări de sens. Într-un context creat poetic, observăm că substantivul „călătorul” ajunge să exprime atât condiția omului în lume, cât și raportarea sa la divinitate: „întinzându-și/ crengile în rugăciune/ palmierul călătorului”. La marii haijini de pretutindeni, copilul e un pattern de neocolit. Aici, autorul avea nevoie de el pentru a descreți frunți îngrijorate de o primejduire iminentă. Dar și pentru a pune lumea sub acolada unei viziuni oximoronice, care se pare că este chiar „Weltanschauung-ul” său: „copii la joacă/ pe lângă groapa de gunoi -/ hohote de râs”.

Fascicula rezervată lui Mircea Petean se restrânge la 32 de haiku-uri, răspândite în trei cicluri distincte: Bunicul și marea, Tăcerile bunicului și Întâmplările din Grădinile Anei. Fiecare pagină cuprinde câte un haiku în versiune originală, urmat de traducerea lui în engleză (Olimpia Iacob și Bill Wolak), în hindi (Abhay K.) și în malgașă (Mose Njo). Poetul e un haijin încercat, face parte  dintr-o generație fascinată bibliografic de apariția unor spectaculoase antologii de poezie niponă, la care se adaugă aplecarea sa structurală spre imaginea migălos lucrată, combinată cu exercițiul spiritual al revelației. Un exeget al său, în Dicționar Echinox, acordă rânduri comprehensive laturii de poet haiku: „Haiku-urile/ … / sunt dare de seamă pentru nevoia pe care o resimte M. P. de a-și esențializa spunerea. Într-o prefață-explicație, autorul ajustează conceptul de haiku; în act, acesta din urmă se pune între minima imagine japoneză și versul lui M. P., convergent, deși cu o curiozitate grăbită, uneori frustă. Imaginea cade de sus și încremenește/ … / în durata minimă trăită, prelungire nuanțată a instantaneului, replica lui în timp./ … / certă rămâne în acest spațiu insular minuția perceptivă a autorului, care, cu pupile dilatate, presimte momentul coacerii imaginii și îl urmează.”

Cei doi poli între care se creează tensiunea lirică în Bunicul și marea sunt desemnați prin vocabulele titlului. Primul e chiar eul poetizant, care, de la o vreme, se luptă și literar să îmbrace haina unei persoane cu atribuții de tată mare. Cea de-a doua, ca o stihie, e furnizorul de imaginarpoetic. Ca poezie de atmosferă, haiku-ul dă poetului posibilitatea să se detașeze de tot ce înseamnă patimă omenească. Singura „acțiune” a ființei e zăbava, reluată aici ca motiv dintr-o carte a altei vârste lirice: Lasă-mi, Doamne, zăbava! (1995). „Fluturii albi” și „trandafirii” sunt cele două „eternități de-o clipă” între care e circumscrisă mișcarea interioară a spiritului: „roi de fluturi albi pe mare/ în depărtare -/ voi zăbovi aici printre trandafiri”. Înrudită cu zăbava, lenea se întinde de la mare la poet, arătând că în haiku omul și natura sunt una, iar nu entități separate, ca în culturile occidentale: „doar eu sunt mai leneș ca marea/ în dimineața asta -/ și ploaia întârzie.” La un moment dat, natura „iluminează” și o altă voce lirică, pe care poetul o preia în textul său. Și de această dată, poezia doar sugerează, fără să descrie obiectul contemplației: „marea e profundă – zice Robi/ coborând în balconul nostru de deasupra mării/ de-acum”. Dar bunicul haijin nu se mulțumește nici cu atât. La vocea lui Robi se adaugă și una feminină, mai învăluitoare și mai plină de căldură decât prima: „Cine e cel mai fericit bărbat/ din Republiche Marinare Genova?/ Tu, Mirciule, zice Daria, doar tu”. Frecventarea spațiilor italice, dar și a poeziei aferente lor, transpare în acea „sporire” a realului cu tot ce poate părea neînsemnat în viață, precum la Umberto Saba: „dintre toți proprietarii de negozzi/ de aici/ oare de ce îl prefer pe pantofar?”

Dacă fundalul primului ciclu e marea, cu mici insule de spectacol al vieții: „mare calmă -/ un pui de crab își ascute cleștii/ pe colțul stâncii”, însă fără a fi și convulsionat spațiu al morții și regenerării, precum, de pildă, în Cânturile lui Maldoror, în Tăcerile bunicului imaginile, gestica, mișcările, dar mai ales „protagoniștii” au stabilitatea și siguranța uscatului. Seria debutează cu imaginea aproape cinematografică a unui cimitir mănăstiresc. Oricât nu i-ar plăcea autorului să vorbim despre teme, ele se impun cititorului de poezie. Aici, moartea, creștinismul cu credința în înviere, memoria civilizațiilor sunt prea evidente: „mormintele respectă o geometrie secretă -/ pe-o cruce de lemn/ numele măicuței”. Aparținând mai degrabă imaginarului poetic consacrat de Cartea de la Jucu Nobil, vâscul, simbol al vitalității, dar și subiect de narațiune cu împletituri magice, ajunge să vegheze condiția fundamentală a omului, cea de călător: „gheme de vâsc/ în coroanele plopilor -/ sunt tot pe drum”. În plus, ținând seamă de caracteristica sa principală, aceea de-a rămâne mereu verde, el sugerează eternitatea peisajului. Apropo de peisaj, el poate fi și urban, iar o scenă astfel încadrată ne trimite cu gândul la femeile din cafenelele lui Van Gogh, cu ochii lor expresivi pironiți în neant: „fumează tânăra/ privind în gol -/ vântul golește scrumiera”. O veritabilă artă poetică, pledând pentru răsucirea spre eul profund, imprimată și pe coperta a patra, este următoarea scurtă poemă: „obosit de zgomotul și furia lumii/ de prețioasele texte/ mă întorc la ce am”. Iar ultimul text din Tăcerile bunicului merită citit fără nici un comentariu, deși ar putea provoca destule, pur și simplu pentru frumusețea lui intrinsecă: „fluturele atinge clopotul/ cu aripa -/ până și vântul a amuțit”.

Două detalii atrag de la început atenția asupra ultimului ciclu, Întâmplări din Grădinile Anei, anunțând posibile schimbări. Primul este substantivul cu formă de plural „întâmplări”, care ne poate avertiza asupra deplasării accentului de pe descriere, pe narațiune. În al doilea rând, chiar în deschidere, ne întâmpină o paranteză confesiv-teoretică, având aerul unei aproape banale justificări, dar – în realitate – de cuprinderea unei dichisite prefețe la un florilegiu de haiku-uri: „Vei dezamăgi din nou, fără tăgadă, ’nalte fețe, care se vor întreba strâmbând din nas disprețuitor Dar ce l-o fi apucat pe Mirciulică să scrie despre buruieni? Dar eu sunt surd la astfel de ziceri. Mie-mi place s-o ascult pe Ana vorbind cu plantele în grădinile ei. Ana are un strat de plante cu frunze rotunde, verzi sau maroniu închis, grupate frățește la două palme de pământ; din cercul lor se înalță o seamă de tije subțiri și prelungi la capătul cărora cresc niște mărunte inflorescențe roz, care tremură în bătaia vântului în chip cu totul uimitor, de la Paști până-n Crăciun. De câte ori mă uit la această japonezărie, îmi trece prin cap câte un haiku!”.

Ziua poetului e circumscrisă de două forme verbale de mișcare, cu direcția înspre sau dinspre „Grădinile Anei”. Dacă dăm toposului de aici sensul de „rezumat al lumii”, avem în față întregul spectacol al existenței: „în fiecare dimineață/ cobor în Grădinile Anei -/ în fapt de seară urc treptele”. Aproape o exclamație în formă haijină îi smulge poetului o efemeră izbândă în încleștarea cu stihiile naturii: „nu a reușit să nimicească/ panseluțele și azaleea din Grădinile Anei/ crudul aprilie”. Chiar dacă poetul de haiku pare un spirit genuin, în general epurat de înrâuriri livrești, el e, în realitate, exponent al unei culturi efervescente, cu o dinamică de plăci tectonice spastice. Câteodată, Mircea Petean intră în dialog cu clasicii, iar un haiku al său pare o replică peste timp, poznașă, la caricatura ușor morbidă pe care o făcea Topârceanu, în Rapsodii de toamnă, unei sublime plante: „căzută pe gard,/ floarea-soarelui -/ grea-i povara gloriei”. Și tot de condiția sa de om trăit în lume, iar nu într-un athanor, ar putea ține și înnobilarea de către poet a limbii de lemn printr-o pastișare ritualică a detestatelor ședințe de odinioară. Procedeul însă trăiește numai în cheie alegorică: „a înflorit levănțica!/ se pregătește …/ hortensia franceză”. Iar în final, călcând peste tiparele prozodice ale speciei, autorul creează, sub formă de confesiune, o scenă domestică de poezie pură: „am purces la primenirea florilor din grădinile Anei/ apoi ne-am așternut pe cetit -/ a sosit octombrie!/ Ce-ai să te faci, Doamnă, dacă mor?”. Volumul semnat de cei doi poeți constituie, pentru cititorul de azi, un reviriment al haiku-ului, cea mai răspândită specie de poezie cu formă fixă.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours