„Conștiința noastră mai bună”

În jurul cărților omagiale plutește, de obicei, superstiția că ar sta sub semnul improvizației, poate chiar al pripelii cu care le-a fost înjghebată o tablă de materii. Sau pot fi suspectate de glisarea înspre festivism. Nu acesta e și cazul albumului centenar Monica Lovinescu, o viață, o voce, un destin, de Cristina Cioabă, Editura Humanitas, București, 2023. Autoarea se numără printre specialiștii de prim-plan în subiectul „Monica Lovinescu”, de care s-a apropiat cu devoțiune, inclusiv prin îngrijirea unor ediții. Metoda diegetică a Cristinei Cioabă se apropie de una cinematografică, folosind montajul, inserturile, secvențele intercalate, susținute de un tezaur fotografic, care – spre regretul nostru – nu poate fi reprodus în cuvinte. Colajul ei scriptural, expresiv și extrem de bine condus, intertextualizează fragmente revelatoare din cărțile și jurnalele Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca, din scrisori trimise și primite, din interviuri, din presa franceză, ori din rapoartele mizerabile ale unor securiști și anchetatori, care se transformă, în paginile albumului, în tot atâtea voci narative. Calitatea excepțională a textului o apreciem noi, cititorii, însă rolul decisiv al iconografiei îl descoperim în primul paragraf din volum: „Când răsfoim un album cu fotografii, fiecare dintre ele ne spune o poveste. O poveste de viață prinsă în instantaneul unei clipe. Dar o poveste fatal individuală. Însă atunci când viața cuiva se suprapune până la disoluție cu istoria mare, un astfel de document personal se transformă într-o mărturie esențială pentru întreaga comunitate. El devine memorie colectivă” (Dreapta memorie).

Cele opt capitole ale cărții sunt divizate, fiecare, în câteva segmente ce urmează cronologia vieții protagonistei, fiind susținute vizual cu fotografii concordante cu momentul biografic din text. Raiul copilăriei, primul capitol, ne înfățișează originile, părinții și circumstanțele nașterii: tatăl, criticul literar Eugen Lovinescu, 42 de ani în 1923, când se naște Monica, iar mama, Ecaterina Bălăcioiu, „fiică de olteni, școlită la Paris”, 36 de ani. Pe zeci de pagini suntem purtați pe două tărâmuri mirifice: text și imagini despre și din Moldova și Oltenia începutului de secol 20. Subcapitolele sunt scurte și au densitatea ideatică și expresivă a unor tablete. Iată o secvență din Cișmigiu, cu vocea auctorială apelând la prezentul etern al evocării: „Aici se joacă în nisip împreună cu Mițura și Baruțu și îl vede pentru prima oară pe Arghezi dând mâna cu tatăl ei pe deasupra capetelor copiilor, aici se afundă în prima zăpadă cu nămeți uriași, aici, pe lac, o plimbă cu barca Felix Aderca”. Capitolul se încheie, nu fără rosturi simbolice, cu prima lectură la Cenaclul „Sburătorul”, consemnându-se și câteva dedicații pentru Monica, între care cele ale lui Camil Petrescu, Ion Barbu și a Hortensiei Papadat-Bengescu. Adolescența și tinerețea bucureșteană cuprinde mai multe titluri interioare înșelătoare. Pentru că, de pildă, Jurnal, cărți, muzică, ceaiuri e un titlu capcană, pentru ceea ce va urma. Destinul Monicăi Lovinescu se desfășoară sub zodia despărțirilor, iar aici are loc prima mare fractură, odată cu moartea tatălui (1943). Mai urmează un episod de neuitat al tinereții bucureștene, derivând din pasiunea pentru teatru, pe care va fi nevoită s-o abandoneze și, încă înainte de a se sfârși capitolul, despărțirea de mamă pe peronul Gării de Nord, prin plecarea sa definitivă din țară, la 8 septembrie 1947.

Continuă cu Primii ani în exil, care se deschide printr-unul dintre episoadele cele mai încordate: traversarea podului de la Ennsdorf (Austria), ascunsă sub un maldăr de cărbuni, „în timp ce soldații ruși trecând din vagon în vagon își înfigeau baionetele printre bulgări, amenințător de aproape”. Nici intrarea în Franța nu-i este mai primitoare: „După această peripeție, ajunge la Paris cu o săptămână întârziere. Prima noapte o petrece în Gare de l’Est. Doi polițiști care făceau serviciul de noapte îi dau voie să doarmă într-un compartiment de tren rămas în gară, iar a doua zi îi oferă o cafea și un bilet de metrou. Astfel, ajunge la «fratele ei din adolescență», la Greg”. Iar mai departe, „Viața pariziană începe sub semnul căutării unei locuințe”. Tot acum se produc primele contacte cu scriitorii români de pe malurile Senei, dintre care îi cunoaște pe Mircea Eliade și Emil Cioran, dar și pe Virgil Ierunca. Frecventează teatrul, începe să scrie cronici dramatice. În iconografia cărții apar afișe și decupaje din presa franceză despre spectacolele montate de Monica Lovinescu la Paris. După lectura romanului 1984 de George Orwell, se alege cu gândul sinuciderii. Dificultățile vieții din exil se mai atenuează la capătul primilor ani de ședere, prin călătorii, percepute ca inițiatice, posibile cu sprijinul unor filantropi din rândul intelectualilor și artiștilor români sau francezi, în Spania și Italia, spații cărora le descoperă acum sacralitatea și mirajul.

Un capitol esențial în economia cărții este cel cu titlul Alegeri pentru o viață: „Căsătoria (cu Virgil Ierunca, n.n.) se va oficia într-o sâmbătă, pe 3 mai 1952 la Paris, «nașă» fiind Christiane Fournié”. Odată așezați la casa lor, prietenii români încep să le treacă pragul: „Dar cel mai fidel oaspete din această perioadă este Cioran. El își alegea ca moment prielnic al vizitelor seara, când îi plăcea să bată în fereastră, unde de altfel și rămânea cu orele. Bătaia în geam era semnul că va începe ritualul unei noi seri unice. În compania lui, conversația se transforma într-un adevărat regal de taifas și bârfă care «dobândea proporții homerice»”. Monica Lovinescu își începe cariera radiofonică la îndemnul soțului, semnând, mai întâi, cronici muzicale și interviuri cu artiști. După moartea lui Stalin (martie 1953) se declanșează și primele revolte anticomuniste din Est. Nu vor întârzia nici represaliile din partea autorităților bolșevice, iar românca aflată în exil va porni un adevărat război pe calea undelor, care va dura 30 de ani, împotriva celor de la București. La mijloc se afla Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, mama sa, eroină tragică, întemnițată politic din cauza corespondenței îndârjite dintre ele. Paginile cu acest subiect au forța de evocare a unui act din Antigona, iar eroismul văduvei lui Eugen Lovinescu echivalează cu Hybrisul grec, care atrage mânia divină.

Albumul centenar Monica Lovinescu… fiind o carte în a cărei abordare precumpănește perspectiva etică, oarecum, în detrimentul celei estetice, aduce toate detaliile activității care a consacrat-o pe protagonistă dar și pe cele ale ecourilor ei în societatea românească, într-un capitol intitulat Intrarea în destin. La microfonul Europei Libere. Miezul incandescent al acestui lung capitol îl constituie paginile aflate sub sigla Cutremurul Soljenițîn. Scriind, în 1963, o cronică la romanul acestuia, O zi din viața lui Ivan Denisovici, Monica Lovinescu pune în undă un concept hermeneutic nou, acela de est-etică, preluat, adesea fără ghilimele, de toți comentatorii literaturii noastre scrise sub comunism. Mai aflăm că „Pe lângă Soljenițîn, Monica Lovinescu are un adevărat cult pentru Anna Ahmatova și Nadejda Mandelștam”. Două texte din interiorul capitolului la care ne aflăm sunt simetric-antitetice: „Trimișii” sau sirenele regimului și Clandestinii sau despre condiția intelectualului român. Primii sunt cei care încearcă să-i aducă în țară sau măcar să le îndulcească atitudinea critică, începând cu Victor Eftimiu. Dar „Cine erau «clandestinii»? Îi numeam astfel pe scriitorii din România ce veneau, odată ajunși la Paris, să ne vadă. Erau nenumărați. Buni, mai puțin buni sau răi”. Despre „curajul” acestora, dar mai ales despre suspiciunea maladivă care caracteriza intelectualitatea română, probant ni se pare următorul pasaj: „Marin Sorescu era unul dintre «clandestinii» noștri cei mai guralivi. Când îl vedeam singur. La ieșirile din țară cu Ștefan Bănulescu, în chip de gemeni, amuțeau. Câteva fraze despre climă: ce cald, ce frig, ce plouă, cât soare pe aici și așa mai departe, altele despre literatura interbelică (să nu existe vreun risc contemporan). Când se dez-gemănau, fiecare în parte devenea o fântână arteziană de vești și comentarii”. Capitolul se încheie cu secvența Prietenie și caracter, unde sunt aduși față-n față alți doi scriitori români, care le-au pășit în bătătură: „Nicu Steinhardt se situează la antipodul lui Ion Caraion. Pentru a-i defini caracterul, Monica Lovinescu folosește sintagma «smerenie îndârjită»”.

„Apariția fenomenului Goma în peisajul intelectual bucureștean este marele eveniment românesc care o va entuziasma pe Monica Lovinescu”, scrie Cristina Cioabă pe la începutul capitolului Brațul lung al revoluției. Atentatul. În demersurile sale contestatare, Paul Goma aderase la mișcarea cehoslovacă de apărare a drepturilor omului cunoscută sub numele de „Carta 77”. Acest gest atrage recrudescența presiunilor pe care autoritățile din țară le îndreaptă împotriva lui. Pe tot parcursul anului 1977, Monica Lovinescu se va ocupa de apărarea scriitorului disident. Iar acțiunile ei vin doar în prelungirea altora de același fel, căci – ne aducem aminte – încă din 1972, pe timpul unei vizite la Paris, Constantin Noica îi va numi, pe ea și pe Virgil Ierunca, „conștiința noastră mai bună”. Pe de altă parte, toate aprigele ei zbateri din acel an, în apărarea cauzei lui Paul Goma, vor primi ca răspuns al regimului dictatorial de la București o pedeapsă pilduitoare. Iată și circumstanțele în care ea a fost hotărâtă, între Nicolae Ceaușescu și consilierul său pe Informații Externe, Ion Mihai Pacepa, așa cum le rezumă cel din urmă într-un interviu: „Să i se închidă gura. Nu trebuie ucisă. N-avem nevoie de anchete americane și franceze ce ne-ar pune în situații dificile. S-o facem zob. Să-i spargem dinții, falca, brațele. Să nu mai poată niciodată vorbi sau scrie. Să devină un exemplu de neuitat pentru ceilalți. Să fie bătută la ea acasă, pentru ca să învețe și ea, și alții că nu există nici un adăpost sigur pentru calomniatorii dictaturii proletariatului. Nici chiar în propria lui casă”. Atentatul, încredințat unor teroriști palestinieni, are loc în grădina propriei case, în după-amiaza zilei de 18 noiembrie 1977, chiar în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pe când Monica Lovinescu se pregătea pentru împlinirea a doua zi, a vârstei de 54 de ani. Întreg ritualul acestei duble sărbători s-a desfășurat la spital. Reacțiile presei franceze îi dau puterea, dar mai ales curajul, să revină – după numai cinci zile – la microfon: „Era important să se știe imediat la București că incidentul nu face decât să-mi sporească agresivitatea. Ar fi fost contraindicat să-mi ofer o vacanță forțată, microfonul rămânea singura mea apărare, o metodă de supraviețuire”.

   (continuare în numărul următor)