„Conștiința noastră mai bună” (2)

– continuare din numărul precedent –

După teribila încercare prin care trece Monica Lovinescu în toamna lui 1977, evenimentele descrise în album iau o curbă ascendentă, îndreptându-se, întâi spre un punct culminant greu previzibil, apoi spre sângerosul deznodământ. Penultimul capitol, Epoca de moloz. Comunismul în ultimul deceniu,e o succesiune de episoade, unul mai consistent caaltul, toate devenite file de istorie recentă. Călătorie în necunoscut, prima scenă a capitolului, scoate la lumină o față mai puțin vizibilă a protagonistei, pe fundalul unui voiaj la New York și în Mexic, din 1981. Contemplând, într-un muzeu american, Măiastra lui Brâncuși, iar apoi colecția de cărți Biblioteca pentru toți în căsuța țărănească a lui Nicolae Petra, aflată la poalele unui vulcan mexican, cuplului de români parizieni li se limpezește tragismul condiției de exilat. Notează Monica Lovinescu: „…Mie îmi rămâne doar șocul acestei viziuni insolite, când, lângă toate așezările în stil colonial spaniol, s-a ivit acoperișul de țiglă transilvăneană peste care nu va cădea niciodată zăpada. Brusc mi s-a uscat gâtul și mi-a lipsit aerul, parcă aș fi înțeles de abia atunci ce înseamnă exilul”. Următoarele fragmente din componența acestui capitol au titluri mai transparente. Vremea ucigașilor relatează șirul de morți suspecte și de atentate puse la cale de Securitatea la „Europa Liberă”, cât și alte acțiuni de discreditare a exilului, cum ar fi infiltrarea de spioni printre adevărații disidenți.

Protestele lui Andrei Saharov împotriva invaziilor URSS, în 1968 în Cehoslovacia, iar în 1980 în Afganistan, dar mai cu seamă apariția mișcării poloneze „Solidarnosc”, sunt pentru Monica Lovinescu mari surse de entuziasm și speranță. În România, în urma cutremurului din 1977, Ceaușescu urzește un mai vechi plan al său, cu geneze asiatice. Sub masca sistematizării, demolează cartiere și biserici, pentru a ridica pe locul lor arhitecturi faraonice, fără vreo legătură cu tradițiile în domeniu ale Capitalei. În condiții misterioase, poate chiar cu complicitatea Securității, ia ființă Meditația Transcendentală, un exotic experiment spiritual, bazat pe tehnici yoga, devenit o capcană pentru mulți intelectuali, între ei și scriitori, care vor fi apoi supuși interdicțiilor sau trimiși la munca de jos. Nemulțumirile sociale devin tot mai evidente, și astfel apar primele răbufniri individuale, între care se distinge cazul lui Vasile Paraschiv, muncitor comunist cu state vechi, care, la început aderă la Mișcarea Goma, apoi denunță folosirea psihiatriei în scop politic. Tot el înființează primul Sindicat Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), în 1979. Dintre intelectualii de marcă, regizorul Lucian Pintilie protestează după interzicerea unui șir de spectacole și filme de-ale sale. I se alătură în scurt timp, poetul Dorin Tudoran, matematicianul Mihai Botez, inginerul Radu Filipescu. Profilul cel mai reliefat va fi însă cel al Doinei Cornea. Ea trimite în 1982 prima scrisoare de protest la radio „Europa Liberă”, urmându-i, până în 1989, alte treizeci. În opinia Cristinei Cioabă, aceasta, și după 1989, „…va rămâne unul dintre foarte rarii disidenți care nu vor abdica de la niciunul dintre idealurile pentru care luptaseră”. O impresie și mai puternică va lăsa asupra Monicăi Lovinescu, care o va putea întâlni abia în 1990: „Marți seara telefon de la Doina Cornea (ne emoționează real), iar miercuri, conferința ei de presă la Hôtel Lutetia. E o revelație. O credeam capabilă doar de generalități de tip moralist și fără simț politic. Dimpotrivă, fermă, nuanțată, cu verdicte fără cruțare, e prin esența ei un om politic – și încă unul de statură occidentală”.

Paginile intitulate „O insulă de gândire vie” sunt consacrate raporturilor pe care cuplul de la „Europa Liberă” le are cu cei trei mari scriitori din exil: Mircea Eliade, Emil Cioran și Eugen Ionescu. Considerând drept valoare absolută caracterul, Monica Lovinescu oscilează în prețuirea fiecăruia în parte, însă crede că Eliade e singurul „cu adevărat obsedat de România”. Moartea acestuia în 1986 e considerată o „intolerabilă realitate”, iar cea a lui Noica, în țară, survenită cu un an mai târziu, îi iscă reflecții precum acestea: „Dacă, pentru cultura română, prezența după război, în străinătate, a unor Mircea Eliade, Cioran, Eugen Ionescu a reprezentat o mare șansă (chiar integrați altor culturi, ei impuneau, într-un fel, existența și calitatea culturii în care s-au format și debutaseră), se poate spune că o șansă imensă a fost rămânerea în țară a lui Constantin Noica. Nu numai prin operă (de fapt, opera sa, dac-ar fi beneficiat de un alt circuit de valorificare, ne-ar fi slujit și mai deplin), ci prin prezența sa ce se voia socratică – și deseori și era”. Începutul sfârșitului ne arată că, revolta muncitorilor de la Brașov din 15 noiembrie 1987, relatată de Cristina Cioabă cu pana și rigoarea unui istoric de mare clasă „avea să fie «repetiția generală» dinainte de decembrie 1989”. Capitolul mai cuprinde o fasciculă, 1989, finalul unui coșmar, concentrată pe succesiunea cu repeziciune a unor evenimente rău prevestitoare pentru regim: apariția unui ziar clandestin intitulat „România”, o scrisoare semnată de șase vechi comuniști, ce critică politica lui Ceaușescu, întețirea formelor de disidență ale poeților Mircea Dinescu și Dan Deșliu, apariția volumului Întâmplări de pe strada mea de Ana Blandiana. Tuturor, Monica Lovinescu le dedică emisiuni, cu scopul de-a-i proteja de excesele represiunii. În prima parte a anului mai avuseseră loc două evenimente tulburătoare: moartea lui N. Steinhardt, care făcea posibilă difuzarea pe post a Jurnalului fericirii și revolta chineză din piața Tiananmen.

Ultimul capitol, Întoarcerea acasă. Lupta pentru memorie, începe cu radiografierea evenimentelor pe două planuri: în țară, Apelul către lichele al lui Gabriel Liiceanu, constituirea FSN, primul guvern postdecembrist, înființarea Grupului pentru Dialog Social, iar la Paris, declandestinizarea, inaugurată prin invitarea din partea statului francez a unei delegații de scriitori români, să sărbătorească libertatea. Apoi, prima vizită în România, începută pe 16 aprilie 1990. Circumstanțele ei, relatate cu condei mișcător, merită redate: „Așteptam la ghișeul unde se plătesc vizele la Otopeni. În rând: Marie-France, eu, V. Două fetișcane la două ghișee. Schimbând câteva cuvinte cu Marie-France, am văzut pe una dintre cele două fete ciulind urechile. Când mi-a venit rândul și i-am depus pașaportul pe tabletă, a început să… plângă. I-a comunicat și colegei ei cine sunt, a ieșit din baraca ei și ne-am îmbrățișat. Când s-a întors în fața pașaportului lui V., n-a mai avut putere decât să scâncească: – Și domnul Ierunca! De-a lungul celor două săptămâni, scena s-a tot repetat, cu lacrimi sau fără, dar cu aceleași exclamații: «Ce-ați însemnat pentru noi!» […] Vocea devenise un «Sésame»”. Dar, lungul șir al deziluziilor începe îndată. Bucureștiul îi face o impresie de „lume a patra”. Momentul cel mai dramatic se consumă în fața ușii propriei locuințe: noul locatar, procurorul comunist Ioan Nistor, nimeni altul decât anchetatorul Ecaterinei Lovinescu-Bălăcioiu, care s-a și mutat în apartament la câteva zile după arestarea acesteia. Iar mai departe: „Nici o carte în casa lui Lovinescu unde totul era bibliotecă”. Mai urmează vizite la proaspăt înființata Editură Humanitas și întâlnirea cu manifestanții din Piața Universității.

Apoi, episodul barbar al mineriadei din 13-15 iunie iscă în mintea Monicăi Lovinescu nenorocita întrebare: „…să fie românii singurii răsăriteni care să fi dat naștere «omului nou?»” Anul 1992 aduce decizia închiderii studiourilor Europei Libere. În martie face ultimele înregistrări, încercată de un sentiment dramatic: „Așa se încheie oare 25 de ani de Teze și 40 de ani de radio?” Trecerea spre următoarea etapă, cea a cărților tipărite, e motivată de Cristina Cioabă astfel: „Dacă până în 1989 Monica Lovinescu își folosise întreaga energie creativă rostirii adevărului pentru o țară în care el era interzis, după acest prag se va dedica restaurării memoriei, în condițiile în care constată, în plan autohton, o adevărată predispoziție pentru amnezie”. Seriile de volume Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, apărute la Editura Humanitas, sunt prezentate succint, alături de câteva instantanee de la lansarea în librării. În împrejurările remiterii de către noile autorități, în a doua vizită în România, din 1993, a unor plicuri conținând note de urmărire a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, încolțește ideea unei Cărți a mamei. Dar, ceva lăuntric îi spune că nu va avea tăria s-o scrie. O va face, cu alte resorturi, desigur, Doina Jela, scriind, asistată de Monica Lovinescu, Această dragoste care ne leagă / Reconstituirea unui asasinat, Editura Humanitas, 1998.

Călătorie în țara regăsită consemnează cele încă trei vizite (patru, în total) în România. În septembrie 1993, frumusețea din peisaje, cât și cea de pe zidurile acoperite cu fresce ale mănăstirilor din nordul Moldovei, li se pare în flagrant contrast cu tabloul uman: „Constată cu tristețe că oamenii, fie că e vorba despre cler sau de oameni obișnuiți, sunt peste tot profund «vătămați»”. În septembrie 1994, la Timișoara, la o întâlnire cu cei care au pornit revoluția, „lacrimile rămase neplânse la Fălticeni o vor podidi cu adevărat pe Monica Lovinescu”. Urmează Sibiul cerchiștilor, pe care îi cunoscuse în 1940, Rășinariul lui Cioran și Păltinișul lui Noica. La Râmnicu Vâlcea, Virgil Ierunca va intra în noua librărie Humanitas, care îi poartă numele. Ultima lor venire în țară se va întâmpla în mai 1996. Dezamăgiri și noi entuziasme se intitulează crochiul care invocă prieteniile, venite târziu, dar consolator, în biografiile ultragiate ale cuplului parizian: Gabriel Liiceanu, Vlad Zografi, Dan C. Mihăilescu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu. Cu În crepuscul. Îngerul păzitor ne apropiem de exitus-ul celor doi protagoniști. Agonia le-a fost lungă și tragică, așa cum le-a fost și existența. De-aceea, textul e o elegie a senectuții și o meditație asupra timpului și rostului vieții. Dar și o prelungă litanie. Privind către începutul paginilor de față ei devin două personaje-rezoneur, care ne-au vegheat și reflectat istoria mai bine de o jumătate de veac. Iar gestul ultim le-a fost, de asemenea, exemplar: „Și în jocul final al morții, alegerile lor sunt identice. Prin testament, cei doi au dispus să fie incinerați. Casa de la Paris au donat-o statului român spre a deveni rezidență pentru tinerii veniți din țară să studieze în Franța”. Departe de-a fi o ceremonie de mumificare, acest album centenar e o carte despre noi toți, imposibil de cuprins în rândurile unei simple cronici.