Rar ți-e dat să citești și să trăiești și să te revolți și să suferi și să fii dezamăgit și să speri… că Dumnezeu se va întoarce cândva cu fața și spre trăitorii, năpăstuiții, trădații, păcăliții viețuitori de milenii între Carpați, Dunăre, Mare și Cer, ca atunci când faci cunoștință cu învățăturile din cele două opuri ale profesorului Dumitru Luntraru, intitulate modest: „Gânduri” și „Alte gânduri”.
Temelia, Meditația, Salvarea Sufletelor… sunt convocate și invocate în Biserica, în templul salvării noastre. Dumnezeu, Iubire, Spirit, Idee, Materie gânditoare sunt axe care vertebrează Lumea din începuturi și până în Veac.
Cum poate fi tratată sau vindecată Lumea? Sigur nu prin Ură și Condamnare, ci prin Iubire, Înțelepciune, Iertare: „Necondiționată este iubirea, necondiționată trebuie să fie iertarea. Cine nu iartă înseamnă că nu iubește: iubirea și iertarea sunt surori siameze. Nu gemene!”.
Ne aflăm într-o fericită sinteză a Învățăturilor marilor spirite ale omenirii: gânditori, filosofi, scriitori… Acestea sunt convocate, interpretate, analizate, gândite, trăite, după ce-au fost adunate… și celor dornici de vindecare… cu drag date…
Tulburătoare analiză, judecată și învățătură… mai pe fiecare pagină. Sinteza acestor postulate ce stau la rădăcina Înțelepciunii Omenirii, trecute prin conștiința, suferința, durerea și speranța profesorului Dumitru Luntraru se constituie într-o carte de învățătură mult folositoare. Un strigăt disperat, poate ultima șansă, ultima speranță…
Un ochi scrutător, o conștiință vie, curată, sănătoasă, o gândire vindecătoare: „Iubirea față de Dumnezeu nu este concurentă cu alte iubiri. Niciodată și nici într-un caz. (…). Piramida iubirilor este falsă și ușor de demolat dacă nu are la bază iubirea față de ceea ce stăpânește Viața și Moartea”.
Harul de povestitor, cu infuzii de lirism autentic se vede în pasaje precum: „Curge timpul ca nebunul. Ca un metronom fără stavilă. Tic-tac, tic-tac și de ghearele lui necruțătoare nu scapă decât nenăscuții. Atâta te învârtește și te amețește încât nici nu-ți mai dai seama când te-a transformat din copil în moșneag.” „Când privești un copil… al tău sau al altuia, vezi o minune, vezi ceva ce are cea mai mare asemănare cu îngerii (…). Ființa copilului are curățenia suflării dumnezeiești.”
Cheia, cifrul acestei prime părți se află în 49 și 121: „Cum ne mai irosim viața! Din comoditate, din lene, din indolență, din ură, din prea multă dragoste, din invidie, din inconștiență, din pofte, din lăcomie etc. Am putea-o îmbogăți, dacă nu prelungi, prin înțelepciune, prin moderație, prin generozitate, prin dreptate, prin smerenie, dar mai ales prin dragoste, piatra de temelie a celor zece porunci și, ar trebui să fie, a tuturor legilor lumii”; 121: „Dumnezeu este Ideea iar Ideea este Creație. Numai Ideea și Materia împreună sunt veșnice. Materia ar rămâne statică și amorfă, dacă n-ar fi însuflețită de creativitatea Ideii. Ideea este perfectibilă, altfel n-ar mai fi idee”.
* *
*
Partea a doua, intitulată „Alte gânduri” plonjează brutal și abrupt în viața noastră cea de toate zilele, înainte și, mai cu seamă, după 1989.
Cu tristețe și disperare, dar și cu înțelepciune, echilibru și corectă judecată, autorul atenționează despre implacabila apocalipsă, radiografiind starea vieții sociale, economice, politice, culturale contemporane…
Elementele autobiografice, din perioada sovietizării, a stalinizării vieții românilor, din perioada 1947-1957, vertebrează suferința și nedreptatea de care s-a „bucurat” autorul. Din nedreptate în nedreptate, din trădare în trădare și minciună în trădare și minciună…
Popor format și educat în spirit mioritic… e condamnat să suporte, să îndure răul de care e greu de scăpat: „Noi i-am aburcat, noi trebuie să răbdăm. Să acceptăm fatalismul caracteristic acestui popor.” (p. a II-a, 78)
Strigătul din partea a II-a a Cărții poate fi sintetizat în citatul 95: „Măcar până în 1990 am trăit oficial în comunism. Univers mic, concentraționar, speranțe puține și înșelătoare, atmosferă poluată, perspective… ioc! După 1990 cer deschis, speranțe uriașe, visuri aruncate până la cer. Lumina orbitoare i-a împiedicat pe români să zboare. Erau anchilozați. Cei bătrâni trăisem deja în două lumi. Venise a treia care ne-a speriat. Eram deja obosiți, înșelați… și nu prea departe de marginile gropilor.
Nu mai aveam vlagă pentru pasul înainte. Dar voi? Mai visați? Mai sperați? Mai luptați? Mai putem spera ca măcar să împliniți și visurile noastre?”
Răspunsul vine imediat: „Puneți mâna pe ghioagă. Nu pe cea care sparge capete. Votați! Votați! Votați! Conștientizați că sunteți oameni nu o turmă docilă și inconștientă cum am fost noi. Nu fuga este soluția: Cei mai mulți tot slugi veți rămâne oriunde veți ajunge. Faceţi legi şi puneţi-le în aplicare.”
Testamentul generației care se retrage. Speranța e în Dumnezeu și-n iluminarea celor care vin, să-și construiască lumea dorită, visată…
Cartea se citeşte pe nerăsuflate: talentul de povestitor, învățăturile eterne, strigătul vindecător farmecă, seduce, dorind, de fapt, să citești și să recitești și să acționezi și să speri neîncetat…
prof. univ. dr. Constantin Parascan, membru în Uniunea Scriitorilor din România
