Conspiraționista

Andrei Ungureanu

Când Roxana a aflat că băiatul ei, Ianis, a murit, era la muncă, undeva prin cartierul Aviatorilor, măturând, ca în fiecare zi, trotuarele și curățând străzile bogătașilor din partea de nord a capitalei. N-a auzit primul apel, avea telefonul în traistă și traista agățată de un gard, plus că bătea un vânt crunt. Abia a treia oară a auzit și a răspuns. Dacă cineva sună de trei ori în trei minute înseamnă că e ceva important. O voce neutră, aspră chiar, i-a spus că nu s-a mai putut face nimic pentru Ianis, nu l-au putut salva. Să vină la Spitalul Universitar și să întrebe de doctorul Murgescu. Roxana n-a mai spus nimic. A scos doar un țipăt și a căzut din picioare, ca secerată. A crezut că va înnebuni atunci, pe loc. L-a rugat doar pe Dumnezeu, așa cum și-l închipuia ea, să o țină până apucă să-l îngroape cum se cuvine și să-i facă toate rânduielile.

La spital a mers târziu, noaptea. N-au lăsat-o să-l vadă pe băiat. Femeia n-a înțeles de ce. Că nu era vaccinată sau că nu era vaccinată cu toate dozele, că n-avea mască de protecție 95, că nu făcuse test PCR înainte și risca să răspândească boala. I-au zis să vină a doua zi să-i dea certificatul de deces. Cu certificatul să se ducă la primărie să ceară ajutor de înmormântare. Să aibă grijă cu cine intră în contact, să nu ducă boala și acasă. Mai bine să stea în izolare, dacă nu vrea să-l urmeze pe Ianis în groapă. N-a răspuns nimic, ar fi vrut să facă schimb de locuri, să moară ea și să trăiască el. După ce a plecat de la spital a plâns până când ochii au rămas fără lacrimi, spasme cumplite i-au cuprins corpul și vocea răgușită i-a pierit.

A doua zi a trebuit să aștepte ore în șir la un ghișeu de pe hol. Veneau oameni peste oameni, care mai disperați, care mai nesimțiți, urlând, plângând, implorând, amenințând. Veneau pentru rezultate la analize, pentru a ieși din carantină, pentru a-și externa o rudă din spital. Roxana se făcuse, din femeia grasă și rumenă care fusese până deunăzi, mică, slabă și uscată. N-a putut să se lupte cu puhoiul de norod. Abia la urmă unei asistente i s-a făcut milă de ea.

– Dumneata ce aștepți aicea? a întrebat-o.

Roxana a răspuns după câteva clipe de gândire, de parcă uitase de ce venise. Cum ar fi putut să uite?

– Certificatul de deces.

Asistenta a înțeles. N-a mai spus nimic. A plecat grăbită pe hol și a revenit după câteva minute cu o țidulă mică cât palma.

– Linguraru Ianis?

Mama a confirmat dintr-o mișcare lentă a capului, fără să deschidă gura.

– Nu plecați, vă rog. Spuneți-mi de ce a murit.

Asistenta, vizibil încurcată, se mulțumi să-i indice un cuvânt indescifrabil de pe foaie.

– Miocardită.

– Și ce înseamnă asta? întrebă femeia.

– Boală la inimă. Nu știu nici eu exact, întrebați pe domnul doctor. Poate să fie din orice, o problemă din naștere, trăiești cu ea o viață întreagă fără supărare și apoi, fără veste, se declanșează și mori pe loc. Avem multe cazuri, să știți… E și boala asta rea în lume acum, supărare, stres. Cine știe? Poate a avut o malformație congenitală, poate a prins un virus rău… Naiba știe! răspunse asistenta și o luă aproape la fugă, pesemne pentru a nu fi nevoită să explice mai multe. Sau poate că se temea că va fi luată la rost, ca și cum era vina ei că mor oameni tineri pe lumea asta. Era pățită, simțise pe pielea ei ce înseamnă durerea unui părinte căruia îi moare copilul înainte de vreme.

Roxana a plecat acasă să-și îngroape băiatul. S-a întors la o săptămână. Mai avea ceva de făcut pe lumea asta înainte să moară sau să înnebunească. De data asta n-au mai lăsat-o să intre în spital. Femeia a început să urle.

– Ce s-a făcut cu băiatul meu? Cum a putut să îl dau sănătos și la o săptămână să-l bag în mormânt? Nu plec de aici până nu-mi spuneți ce-a pățit. Băiatul meu nu a murit, a fost omorât! Nu poate un băiat de 20 de ani, sănătos, nu bea, nu fuma, să moară pe picioare. Vreau să vorbesc cu doctorii care l-au tratat, să mă lămurească și pe mine. Eu de acuma sunt bătrână, sunt cu un picior în groapă, nu mai am pentru ce trăi. O zi dacă mai trăiesc, dar să știu că s-a limpezit lumea.

Câțiva paznici au profitat de scandal ca să scape de plictiseala în care erau afundați și să-și manifeste autoritatea conferită lor de către stat asupra unei amărâte.

– N-aveți ce să căutați aici. Avem sute de internări în fiecare zi. Nici familia internaților n-are voie să intre, darămite că nu mai aveți pe nimeni aici. Puteți să urlați până mâine, de intrat tot n-o să intrați.

Mama îndoliată a început să urle și mai tare. Lovea cu pumnii, zgâria cu unghiile, bătea din mâini și din picioare. Dacă au văzut că apelul la lege pe un ton agresiv nu funcționează, paznicii s-au mai înmuiat. Au încercat să o ia cu binișorul.

– Doamnă, să știți că noi n-avem ce face. Noi avem lege și legea noastră spune că n-avem voie să lăsăm pe nimeni pe secție. Avem și noi șefii noștri, poliția e călare pe noi zi de zi, ne umflă cu amenzi. Credeți că noi nu v-am fi lăsat, nu suntem și noi oameni, n-avem și noi inimă? Dacă era după noi de mult erați intrată, dar nu putem nimic. Avem și noi copii acasă, doamnă, nu putem să-i lăsăm fără pâine pe masă.

Roxana n-a mai insistat. S-a prăbușit pe o bancă de lemn și și-a luat fața în palme. Unde să se ducă? La ce doctor, ce să întrebe? Mortul de la groapă nu se mai întoarce.

Și totuși, cum să renunțe? Ianis era singurul ei copil, lumina ochilor ei. Îl făcuse de tânără, la 18 ani, ta-su a fugit curând în lume și ea nu s-a mai recăsătorit. L-a crescut singură, din leafa ei mică și muncită de la ADP (pe principiul: vino mamă să mă vezi/ cum muncesc la spații verzi), cu pomană primită de la oamenii de la biserica pe lângă care se aciuase, cu alocația copilului și ajutorul social. Și băiatul crescuse mai bine ca ea, știa să scrie și să citească bine, făcuse doișpe clase și acum voia să facă și profesionala, să iasă pe carte de muncă, mecanic sau stivuitorist sau altceva. Ianis era speranța ei la bătrânețe, știa și să umble pe internet, se uita la filme și la jocuri în alte limbi. Nu, hotărât lucru, nu putea să lase lucrurile așa! Poate că, dacă ar fi stat mai mult lângă el, ar fi putut să-l salveze cumva. Să observe că ceva nu e bine, că băiatul ei nu mai are vlagă sau nu mai respiră bine și să-l scape de primejdie. N-a putut să facă asta cât era încă în viață, umbla toată ziulica să strângă bani, să înnădească cumva leu cu leu, cât să aibă ce le pune pe masă. Măcar acum să se răscumpere, să îi facă dreptate. Și chiar dacă nu putea să-l aducă înapoi, avea nevoie să afle adevărul, să se dezlege, simțea ea, de o parte, cât de mică, din chinul care o sufoca.

– Nu plec până nu vorbesc cu doctorul și până nu-mi spuneți adevărul! Tăiați-mă, omorâți-mă, dar eu nu plec.

Au scos-o cu forța în curte, dar nu s-a potolit. A început să arunce cu pietre în paznici, în geamuri, în mașini. Într-un târziu, un tânăr care părea, după ținută, a fi doctor, a catadicsit să se arate pe holul de la intrare, în spatele ușii.

– Ăăă, da doamnă, am aicea fișa. Stoian Romeo, da? A murit de inimă, da. Insuficiență cardiacă totală provocată de o asistolie datorată unei malformații genetice nedectate. Mai pe românește: i-a crăpat inima! Ne pare rău, să știți.

În loc să se liniștească, Roxana s-a tulburat și mai tare. Cu o putere pe care nu și-o cunoștea a sărit să-i smulgă doctorului hârtia din mână. După ce că nu voiau să-i spună adevărul, mai și încercau să o prostească pe față citind cauza morții altui pacient.

Paznicii au încercat să o calmeze. „S-a încurcat fișa, domnul doctor, știți, lucrează mult, e mult stres, mulți bolnavi. Trebuie să respectăm eroii din prima linie care luptă cu moartea, sunt și ei oameni. Căutăm și găsim certificatul de deces care trebuie. Dar până atunci, liniștiți-vă, ați făcut un episod de isterie, un șoc, vine o asistentă și vă face o injecție de calmare, să vedeți ce bine o să vă facă!” Femeia n-a primit. Câțiva jandarmi, alertați de gălăgie, au prins-o strâns de mâini și de picioare și au aruncat-o în stradă. „Ar trebui să-ți dăm câteva bucăți cât oi trăi, bre, să te înveți minte să mai faci scandal când eroii din spitale luptă în prima linie ca să salveze vieți. Te-a bătut Dumnezeu destul, potolește-te, că altă dată nu mai înnemerești unii de omenie ca noi”.

Dar Roxana nu s-a învățat minte. A început să ia pe rând orice instituție i se părea că ar putea avea legătură cu durerea ei: Direcția Sanitar Veterinară, Inspectoratul pentru Situații de Urgență, Ministerul Sănătății… A primit promisiuni, minciuni și insulte. Între timp și-a perfecționat metodele. A început să poarte o pancartă mare cerând dreptate pentru băiatul ei mort. Îi urmărea pe cei care i se păreau că ar fi jurnaliști, cei cu camere de filmat pe umeri, cu bloc-notes-uri mari sau cu carduri de acces. Îi hărțuia și pe cei ce se arătau a fi, în mintea-i, oameni importanți, oficialități, adică pe toți cei îmbrăcați în costum și cu serviete în mâini. Paznicii, poliția locală și jandarmii se obișnuiseră cu ea ca de un cal breaz. Unii, mai zeloși, o îmbrânceau, îi suceau mâinile la spate sau o loveau sub coaste, ca să scape mai repede de ea. Alții, mai omenoși sau mai nepăsători, o lăsau în pace, să strige ce vrea și cât vrea, mai ales când în clădire nu se afla nimeni important și știau că nu riscă mare lucru.

Când a aflat de vizita reprezentantului Organizației Mondiale a Sănătății în România în vederea acordării de asistență pentru combaterea pandemiei, Roxana a înțeles că e ultima ei șansă. Mai mult nu putea face. Mai sus nu putea merge. La anchetă nu s-a aflat cum a reușit țiganca să intre în sală. Probabil că a pândit până paznicii au adormit sau au ieșit să fumeze și a intrat. În fundul sălii erau multe scaune, aranjate unele peste altele spre a fi folosite când numărul de participanți o cerea, și s-a ascuns după ele. Un paznic a venit, a aruncat o privire plictisită în sală, apoi a încuiat ușa și a plecat.

Dimineața a început frica. S-a temut că personalul de la protocol care va veni să aranjeze sala vor lua scaunele, o vor descoperi și o vor da afară. Dar nu s-a întâmplat așa. Pe la ora 11 au început să vină și oamenii mari, importanți, alături de reporteri și alți băgători de seamă. Flămândă și speriată, Roxana era deja obosită când au început discursurile. A găsit însă energia să se ridice și să strige în megafonul de care nu se mai despărțise de când începuse să picheteze instituțiile statului:

– Nu am venit să fac rău. Sunt o mamă disperată care vreau să se facă dreptate pentru băiatul meu care este mort. Vreau să știu dacă a murit de moarte bună sau a fost omorât în spital. Călcați-mă în picioare, eu nu plec!

Oamenii mari de la pupitru au început să facă fețe-fețe. Distinsul invitat de la OMS a cerut să i se traducă ce spune femeia.

– O nebună, o conspiraționistă. Știți, avem mulți în România, din păcate, încercă, servil, să se disculpe un secretar de stat. Oamenii ăștia nici n-au dinți în gură și se cred specialiști în medicină. Se iau după tot felul de tâmpiți pe internet, că cică vaccinul anti COVID are efecte secundare, ucide. Zice că băiatul ei a murit din cauza vaccinului. O nebună, o spălată pe creier. Nu știm cum a reușit să pătrundă în sală, dar nu vă faceți griji, o să ne asigurăm că nu va mai putea niciodată să-și răspândească propaganda ucigătoare.

În timp ce jandarmii o urcau în dubă pe țiganca de acum plină de sânge și de răni, secretarul de stat anunța triumfal că măsurile luate în combaterea pandemiei și asistența primită de la OMS salvaseră sute de mii de vieți. Și asta în ciuda conspiraționiștilor analfabeți și criminali care răspândesc tot felul de zvonuri nefondate. Roxana nu a mai aflat nimic din toate acestea. Mintea ei se întunecase pentru totdeauna. 

Andrei Ungureanu este câștigătorul premiului revistei „Caiete Silvane” pentru proză la Festivalul de Literatură „Vasile Lucaciu” de la Cicârlău, 2022.