Configurarea idealului erotic în Donna Alba

Noutatea pe care o aduce Gib I. Mihăescu constă în tendinţa de a depăşi formula clasică a prozei de analiză, dar şi de a adânci observaţia realistă. Introspecţia minuţioasă a vieţii interioare, traumele sufleteşti la care sunt supuse personajele, jocul confuz şi imprevizibil al sentimentelor erotice, toate aceste trăsături conturează proza lui Gib I. Mihăescu.

Donna Alba nu este numai un roman ,,exclusiv erotic, dominat de obsesii şi limitat la introspectarea unor zone ale conştiinţei eroilor”[1], ci scriitura lui Gib I. Mihăescu surprinde prin iubirea pe care eroul o aşteaptă, însă aceasta este ,,vulgarizată şi degradată în contact cu o societate impură, cu o lume care trivializează aspiraţia spre orice sentiment autentic”[2].        

Chiar dacă acţiunea romanului se axează pe ,,acelaşi motiv de ordin erotic”[3], la fel ca în Rusoaica, iată că în Donna Alba aceasta (acţiunea) este integrată ,,unui univers social şi moral mai larg, unei atmosfere care motivează deplin reacţiile psihologice şi comportamentul eroilor. Donna Alba este cea care ,,va pune în mişcare resorturile intime de împlinire erotică şi de parvenire”[4], romanul având, evident, o pregnantă ,,tentă socială”[5].

Mihai Aspru, ,,urmaşul unor boiernaşi provinciali”[6], se aseamănă (foarte bine) cu protagonistul Rusoaicei, prin obsesia idealului erotic, însă acesta ,,se confruntă puternic cu principiul moral, în sistematicul şi lungul său efort de a o cuceri pe Donna Alba”[7]. Universul romanesc ,,suferă o deformare fantastică. Totul e pictat cu profunde clarobscururi misterioase, ticsite de figuri ceţoase, între care, fascinantă prin contrast, licăreşte aţîţătoare silueta Donnei Alba”[8]: ,,În sfîrşit mi-am luat şi licenţa, şi acum băteam Calea Victoriei ca unul care nu mai avea nici o osteneală de înfruntat în viaţă; dar ea, ea, zîna neliniştii şi a misterului, nicăieri”[9].

Spre deosebire de locotenentul Ragaiac, care trăieşte în bordeiul de pe malul fluviului Nistru ,,o adevărată teroare a inexistentului”[10], tânărul avocat provincial, Mihai Aspru, ,,descoase realitatea până la ultimele ei sectoare numai pentru a pune mâna [sic!] pe făptura coborâtoare din Ypsilanţi”[11], potolindu-şi ,,setea […] de tainic şi de insolit”[12]. Idealul său de feminitate este prinţesa Alba Ipsilant. Sub impulsul obsesiei erotice, Aspru devine secretarul lui Georges Radu Şerban.

În viziunea protagonistului, Donna Alba este femeia ideală, superioară, enigmatică, aceasta fiind (pentru o perioadă lungă de timp) învăluită într-o aură de mister: ,,femeia gravă şi mîndră, înaltă şi încremenitor de frumoasă”[13]. Mihai Aspru ,,nu se lasă dominat de sentimente, cu toată combustia interioară cu care-şi urmăreşte idealul erotic”[14]. Mai mult decât atât, Alba reprezintă pentru el simbolul eternului feminin, al absolutului erotic, căci ,,figura suavă şi armonioasă […] se desprinde cu mai multă tărie şi cu un relief definitiv”[15].

Dacă Rusoaica este o fiinţă inaccesibilă, Donna Alba trebuie ,,să fie sau să pară o depărtare inaccesibilă”[16], tocmai pentru ca ea să se constituie ca ideal (în accepţiunea lui Mihai Aspru). ,,Sub masca distincţiei şi a orgoliului nobiliar”[17] se ascunde adevărata sa fire: ,,Paginile lungi, îmbogăţite înadins cu flori de spirit şi poate şi cu atitudini sufleteşti voite, gîndite, cîntărite din timp şi aruncate apoi cu dezinvoltură, tactic, spre a le marca spontaneitatea devin acum din ce în ce mai strînse, scurte şuierări de pasiune, răvaşe de un rînd, adevărate şoapte sugrumate, care cheamă nerăbdător sau cer o oră de patimă, de nebunie”[18].

Eroul lui Gib I. Mihăescu parcurge un traseu al evoluţiei, prin cucerirea treptată, dar totală a Donnei Alba, tânăra de viţă nobilă, devenită soţia unui magistrat, Georges Radu Şerban, ,,boier vechi şi domn creştin, apărător al dezmoşteniţilor soartei”[19]. De subliniat faptul că această femeie nu întruchipează iubirea absolută, ci ea încarnează simbolul unei ambiţii: ,,Ea e pentru mine un pretext de luptă, şi asta e tot, aşa cum nelămuritul zărilor şi otrava lecturilor mi-a fost pretext de goană şi pribegie în adolescenţă”[20].

Edificatoare este scena în care Mihai Aspru o vede, pentru prima dată pe această femeie (răvăşitor de frumoasă), de care se şi îndrăgosteşte, fiind ,,surprins de frumuseţea stranie şi mersul înţepat al prea frumoasei Alba Ypsilant”[21]: ,,Cu pas de sus, cu o privire care nu se oprea nicăieri, ea parcurgea talazurile de tineret, care se dau în lături ca valurile Mării Roşii dinaintea pasului lui Moise. […] Dar trecătoarea cea minunată nu s-a uitat nici un moment la nici una şi la nici unul; numai eu am izbutit să întorc spre mine un moment ochii ei de nesigură culoare, dar în orice caz teribil de întunecaţi, şi chiar să smulg un zîmbet – ce spun? – un adevărat început de rîs de pe floarea buzelor ei. Dar cum? Dumnezeule, sinistru succes!”[22].

Acesta este momentul de maximă tensiune, care declanşează o puternică criză sufletească, şi care contribuie, în mod vădit, la ,,schimbarea definitivă a existenţei de pînă atunci, dîndu-i un sens nou, superior, prin năzuinţa spre o iubire misterioasă prin depărtarea şi inaccesibilitatea ei”[23] (aparentă), dar şi prin dorinţa lui Mihai Aspru de a o cuceri pe femeia ,,încremenitor de frumoasă”[24]: ,,În gîndul meu nu domnea decît o singură femeie şi mai cu seamă lumina aceea ciudată din ochii ei”[25]; ,,La mine poate nu s-ar fi uitat dacă nu m-aş fi ridicat tocmai atunci în picioare, încurcat şi de apariţia ei, şi de întrebarea care mi se pusese. Doar ochii s-au oprit pe mine în treacăt şi am văzut în lumina lor că m-a cunoscut”[26].

Aşadar, întreaga existenţă o consacră unicului său vis şi anume acela de a o cuceri pe femeia visurilor sale, Donna Alba: ,,Frumuseţe scumpă şi avară, pentru că inaccesibilă şi încă indefinisabilă. Ea rămîne necontenit pe linia vieţii mele, monarh absolut la capătul tuturor ţelurilor şi actelor ce săvîrşesc”[27].

 Farmecul misterului feminin este cel care îl atrage pe Mihai Aspru: ,,Era încă departe, însă mersul ei de antică regină mă asigura că nu poate fi altcineva. Aş fi vrut s-o urmăresc pas cu pas din depărtare, să-i prind pe încetul firul nemulţumirilor, poema tristeţilor ei parfumate cu grelele picături ale tentaţiilor şi misterului”[28]. De subliniat faptul că între cei doi există o diferenţă, Mihai Aspru fiind ,,fiul unui podgorean dintr-un mic tîrg oltenesc”[29], un reprezentant al clasei de jos, iar frumoasa Alba era ,,descendentă din împăraţi bizantini şi prinţi cu renume istoric, ale cărei visuri mergeau cu mult deasupra soţului său!”[30], dar şi o distanţă enormă: ,,Norocul ei nu poate fi decît nenorocul meu; sîntem amîndoi la polii opuşi ai aceluiaşi ax, care ne separă diametral, oricum s-ar învîrti”[31].

Cucerirea Donnei Alba devine o obsesie pregnantă pentru erou: ,,dar pentru că descoperind un amănunt sigur din adevărul în sine al făpturii ei, pentru mine încă insesizabilă, ca noţiunea lui Dumnezeu pentru un filozof, mă simt mai aproape de ea, o simt mai lîngă mine, mai susceptibilă de a-mi dezvălui şi alte armonice detalii ale perfectei ei structuri”[32]; ,,Dar acum văd limpede, citesc limpede: viaţa mea nu are sens fără doamna Alba”[33].

În Donna Alba, femeia ideală ,,face parte din realitatea imediată, iar obstacolele care îi stau în calea cuceririi ei sînt de natură socială”[34]: ,,dorinţa mea devenise stridentă şi imperativă, eu însumi devenisem individul puternic, sigur de sine, care vrea să intimideze şi să uluiască pe alţii, care vrea s-o intimideze şi s-o uluiască pe ea, care vream s-o fac să-mi cadă ea la picioarele mele, să-mi fie recunoscătoare cu sufletul şi corpul”[35].

Astfel, Alba devine o ,,Niculină pasionată şi senzuală şi nu o Rusoaică fascinantă prin imaterialitatea ei”[36]. Pasiunea pentru Alba este cea care ajunge ,,să-l înobileze pe Mihai Aspru”[37].

În final, ca semn al iubirii pe care i-o poartă lui Mihai Aspru, Alba renunţă la orgoliul ei de castă, în favoarea iubirii autentice: ,,Mă întorsei şi-o cuprinsei, şi ea-şi lăsa vălurile cernite peste mine, ca un nemaipomenit de frumos simbol al morţii… Şi dulcea moarte, care secerase pînă acum numai două fragede vieţi, îmi trimise din uşă un ultim sărut, cu vîrful degetelor pe rîsul ucigător al albilor şi minunaţilor ei dinţi”[38].

În proza lui Gib I. Mihăescu, femeia dobândeşte un statut aparte. Pe lângă faptul că aceasta este un personaj-pivot, ea devine însăşi motorul întregii acţiuni, combustia care generează tensiuni sufleteşti. Femeile din romanele mihăesciene sunt învăluite în mister, ele devenind tipuri de feminitate ideală pentru protagonişti.            

            Bibliografie:

Cincă, Stelian, Psihanaliză şi creaţie în opera lui Gib I. Mihăescu, Craiova, Scrisul Românesc, 1995.

Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Bucureşti, Minerva, 1972.

*** Dicţionarul General al Literaturii Române, coord. Eugen Simion, vol. IV: L/O, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005.

Florea, Ghiță, Gib I. Mihăescu (monografie), Bucureşti, Minerva, 1984.

Mihăescu, Gib, Donna Alba, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1968.

Negoiţescu, I., Scriitori moderni, Bucureşti, Editura Eminescu, 1997.

Protopopescu, Al., Romanul psihologic românesc, ediţia a II-a, Bucureşti, Paralela 45, 2000.

Şuluţiu, Octav, Scriitori şi cărţi, Gib I. Mihăescu: Donna Alba (Ed. Cultura Românească), în ,,Familiaʼʼ, seria III, anul II, nr. 9-10,

URL:http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/familia/1935/BCUCLUJ_FP_279290_1935_002_004.pdf, consultat la data de 20.09.2022.

---

[1] Ghiţă Florea, Gib I. Mihăescu (monografie), Bucureşti, Minerva, 1984, p. 233.

[2] Ibidem, p. 233.

[3] Ibidem, p. 233.

[4] *** Dicţionarul General al Literaturii Române, coord. Eugen Simion, vol. IV: L/O, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005, p. 346.

[5] Ibidem, p. 346.

[6] Ibidem, p. 346.

[7] I. Negoiţescu, Scriitori moderni, Bucureşti, Editura Eminescu, 1997, p. 281.

[8] Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Bucureşti, Minerva, 1972, p. 519.

[9] Gib Mihăescu, Donna Alba, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1968, p. 18.

[10] Al. Protopopescu, Romanul psihologic românesc, ediţia a II-a, Bucureşti, Paralela 45, 2000, 173.

[11] Ibidem, p. 173.

[12] Gib Mihăescu, Donna Alba, ed. cit., p. 20.

[13] Ibidem, p. 12. 

[14] Ghiţă Florea, Gib I. Mihăescu (monografie), Bucureşti, Minerva, 1984, p. 247.

[15] Octav Şuluţiu, Scriitori şi cărţi, Gib I. Mihăescu: Donna Alba (Ed. Cultura Românească), în ,,Familia”, seria III, anul II, nr. 9-10, p. 77,

URL: http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/familia/1935/BCUCLUJ_FP_279290_1935_002_004.pdf, consultat la data de 20.09.2022.

[16] Ghiţă Florea, Gib I. Mihăescu (monografie), ed. cit., p. 250.

[17] Ibidem, p. 250.

[18] Gib Mihăescu, Donna Alba, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1968, p. 190.

[19] Ibidem, p. 30.

[20] Ibidem, p. 136.

[21] Stelian Cincă, Psihanaliză şi creaţie în opera lui Gib I. Mihăescu, Craiova, Scrisul Românesc, 1995, p. 152.

[22] Gib Mihăescu, Donna Alba, ed. cit., p. 13.

[23] Ghiţă Florea, Gib I. Mihăescu (monografie), ed. cit., p. 239.

[24] Gib Mihăescu, Donna Alba, ed. cit., p. 12.

[25] Ibidem, p. 18.

[26] Ibidem, p. 37.

[27] Ibidem, p. 136.

[28] Ibidem, p. 16.

[29] Ghiţă Florea, Gib I. Mihăescu (monografie), ed. cit., p. 235.

[30] Gib Mihăescu, Donna Alba, ed. cit., p. 52.

[31] Ibidem, p. 95.

[32] Ibidem, pp. 71-72. 

[33] Ibidem, p. 133.

[34] Ghiţă Florea, Gib I. Mihăescu (monografie), ed. cit., pp. 249-250.

[35] Gib Mihăescu, Donna Alba, ed. cit., p. 342.

[36] Ghiţă Florea, Gib I. Mihăescu (monografie), ed. cit., p. 252.

[37] Octav Şuluţiu, Scriitori şi cărţi, Gib I. Mihăescu: Donna Alba (Ed. Cultura Românească), în ,,Familia”, seria III, anul II, nr. 9-10, p. 77,

URL:http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/familia/1935/BCUCLUJ_FP_279290_1935_002_004.pdf, consultat la data de 20.09.2022.

[38] *** Dicţionarul General al Literaturii Române, coord. Eugen Simion, vol. IV: L/O, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005, pp. 356-357.