Confesiune: dor de Eminescu

Ștefan-Andrei Inceu

Am început să-l iubesc pe Eminescu de când am terminat de învățat alfabetul; să pot citi, să pot scrie. Mi-a fascinat copilăria și adolescența cu frumusețea chipului său care mi s-a părut dintotdeauna că este al unui Crai de la Răsărit, care a călătorit prin această lume cu creația sa literară plină de har. Adesea m-am întrebat de ce îmi este așa de dor de Eminescu, „un dor dureros de dulce”, dorul de acest genial poet este ca dorul de un frate mai mare, plecat prea devreme dintre pământeni. Este dorul de un prieten drag, care-mi știe suferințele și toate durerile, visurile și toate speranțele. Doresc să fac această confesiune cu gândul la impactul pe care l-a avut asupra mea, reprezentând nimic mai mult decât o oază de inspirație. Mulțumită lui, am reușit să compun câteva creații artistice, dar nu aș fi reușit să mă exprim într-un mod liber, să am încredere să prețuiesc gândurile și sentimentele mele și să am curajul să le aștern pe o foaie goală, parcă însuflețind-o și încărcând-o într-o manieră exuberantă, fără existența sa. Încă nu pot să trec peste faptul că, înainte de a trimite creațiile spre a fi corectate, am cerut părerea celor din jur, iar un grup format din câțiva așa-ziși „prieteni” au luat în derâdere compozițiile mele, motivul fiind reprezentat de ieșirea la suprafață a vulnerabilităților mele.

De aceea, consider că de multe ori judecăm prea repede, iar treptat ne afundăm într-un ocean al impresiilor, interpretărilor și opiniilor. Viețile noastre devin doar un șir lung de comentarii, din care riscăm să pierdem esența, și, cel mai trist, riscăm să ne pierdem pe noi, cu imperfecțiunile și limitările noastre, în încercarea disperată de a ține cont de sugestiile altora. Inevitabil, mă gândesc că poate asta ți-au făcut și ție, și mă întreb cu uimire cum ai reușit să rămâi nemuritor în sufletele noastre, așa cum sugerează și dictonul: „Dacă poporul român dispare de pe fața pământului și rămâne o carte a lui Eminescu, lumea va ști cine au fost românii”.

Aș dori să încep cu momentul în care am auzit pentru prima dată de tine, și anume în clasa a II-a, când doamna învățătoare ne-a dat drept sarcină lecturarea primelor patru versuri ale poeziei „Pe lângă plopii fără soț”. Pentru a fi cât se poate de sincer, copil fiind, nu am rezonat cu creația artistică, din pricina faptului că nu am înțeles un grăunte, nefiind familiar cu o asemenea artă. Astfel, eram incapabil să îi simt vibrația și sentimentele profunde ascunse în spatele cuvintelor atent selectate. „De ce în secolul al XXI-lea ar mai citi cineva poezie? Ce rost mai are Eminescu?” mă întrebam. „Alte măști, aceeași piesă/ Alte guri, aceeași gamă” ar fi răspunsul meu pentru acel copil aflat la început de drum, în căutarea valorilor reale ale lumii. Adevărul este că oricât am pretinde evoluția, progresul, noi rămânem aceiași, ca întotdeauna. Avem nevoie de literatură, poate chiar mai mult decât în trecut. Același lucru își dorea și doamna învățătoare să ne transmită, însă pe înțelesul nostru: „Poetul nostru îndrăgit, Mihai Eminescu, este capabil să își continue existența sa printre noi doar devorându-i poeziile”. În acest fel, am intrat treptat pe un tărâm tainic al idealismului și al iubirii.

Nu aș putea să trec cu vederea fără să nu evidențiez una dintre trăsăturile tale, și anume aceea de a aduna oamenii mai aproape unii de ceilalți, cum s-a întâmplat în clasa a IV-a, când ne-am strâns cât mai mulți copii în biblioteca școlii, realizând un mare cerc de lectură, unde am răspuns fiecare la întrebarea: „Ce reprezintă pentru tine marele poet, Mihai Eminescu?” Încă îmi amintesc cu mare drag cum zile în șir mi-am pregătit răspunsul pe o foaie. Scotocind prin buzunar, am scos foaia mototolită și am rostit: „Pentru mine, Mihai Eminescu reprezintă răspunsul a două întrebări care mă macină de foarte mult timp: «Ce este moartea?». Răspunsul: «O, moartea e-un chaos, o mare de stele,/ Când viața-i o baltă de vise rebele;/ O, moartea-i un secol cu sori înflorit,/ Când viața-i un basm pustiu și urât./ Când sorii se sting și când stelele pică,/ Îmi vine a crede că toate-s nimica». «Ce reprezintă existența?». Răspunsul: «A fi? Nebunie și tristă și goală;/ Urechea te minte și, ochiul te-nșală;/ Ce-un secol ne zice ceilalți o dezic./ Decât un vis searbăd, mai bine nimic”.

Datorită faptului că învățam foarte bine la școală, doamna dirigintă mi-a oferit în clasa a V-a rolul de a ghida o serbare a zilei tale de naștere. Astfel, am avut prilejul de a parcurge toată viața ta și am aflat pentru prima oară unele detalii despre tine. În niciun caz nu mi-a dăruit Dumnezeu atât har și nu am nici cea mai vagă idee dacă felul meu de a-ți aprecia operele se va situa vreodată la înălțimea ta. Citindu-ți poeziile, am trecut prin atâtea emoții și le-am trăit alături de tine. Am plâns când „sufletul ți-a fost trist”, am cutreierat pădurile și am numărat stelele împreună. M-ai făcut să visez, să iubesc natura, să-mi pară cântecul izvoarelor doină, să mi se pară câmpul cu flori pat al zânelor și albastrul lacului mai limpede decât cerul senin. Mi-am propus ca în următorul an școlar să fiu primul ca „să pot să ajung un mare scriitor, ca tine, cu o influență uriașă”, deoarece tu ai trezit în mine dragostea de literatură.

Am ajuns în clasa a VII-a cu aceeași dorință arzătoare de a-mi atinge idealul, însă foarte dezamăgit să aflu că olimpiada nu va mai avea loc din cauza pandemiei. Într-una dintre zile, însă, gândul mi-a zburat la personalitatea ta și acesta a reprezentat momentul în care am scris pentru prima dată despre tine și percepțiile tale. Acestea sunt impresiile mele umile:

„Dragostea și cunoașterea sunt doi copii care se țin de mână și sunt de nedespărțit. Cresc împreună, învață împreună, aleargă, se joacă, zâmbesc și plâng împreună. Doar atunci când te iubești, te cunoști pe tine la adevărata ta valoare, cu bune, cu rele, cu tot ceea ce ai. Atunci te descoperi, abia atunci simți că trăiești. Drumul autocunoașterii nu îl poți face decât prin iubire. Și iubirea nu o poți simți decât prin cunoaștere”. Mihai Eminescu a perceput iubirea ca pe un sentiment întemeietor, ca un mit fundamental al poeziei orale și culte. El nu a fost pastelist, ci a perceput natura din perspectiva romanticului. La el natura îndeplinește mai multe roluri: este cadru prielnic, ocrotitor, favorabil cuplului erotic; cadrul rustic, un loc în afara civilizației, așa cum este prezentat și în idile. Eminescu selectează din natură anumite elemente pe care le folosește în poezia iubirii: elemente cosmice (cum sunt stelele, luceferii și luna); noaptea, care creează o atmosferă misterioasă. Elemente acvatice: izvoarele, ca simbol al regenerării permanente pe plan spiritual; lacul, un alt element acvatic. Tema iubirii și cea a naturii apar încă de la prima poezie publicată de Mihai Eminescu, «De-aș avea…»”. Știu că fiecărui om îi este dată la naștere o stea. Ție ți s-a dat cea mai strălucitoare dintre toate – Luceafărul. Păcat că aceasta a strălucit atât de puțin pe cerul literaturii române…

Din momentul în care am ajuns la liceu și am început un nou capitol în viața mea, parcă privesc totul cu alți ochi. Am dobândit o pasiune pentru spiritualitatea orientală și viziunea orientalilor asupra vieții, creației și a Universului, iar aici am avut un șoc în ceea ce te privește: am regăsit o multitudine de perspective și detalii din cele spiritual-orientale în unele poezii ale tale; atât de multe, încât am stat să mă întreb: „Tu de unde știai toate astea?” Sunt mult prea multe încât să fie o coincidență! În acel moment al vieții mele am început să aflu că lumea aceasta nu este deloc așa cum mi s-a inoculat de la naștere și mai ales în primele cicluri ale școlii, că aici în țara noastră și în extenso, pe întreaga planetă, suntem mai degrabă sub o forță de ocupație decât liberi, că lumea din punctul de vedere al spiritului și al bunului simț e întoarsă pe dos și deși există demult posibilitatea unui belșug aproape nelimitat, sărăcia este predominantă, dar și prostia la fel. Mă bucur că n-au apucat ochii tăi a vedea dezastrul din zilele noastre, unde cultura este batjocorită, iar incultura slăvită…

Revenind, exact în această perioadă am aflat, oarecum în paralel cu cele despre lume, că tu, de fapt, ai fost altfel decât ni se spune: lucid și sclipitor la minte, concluzii care reies în mod cvasi-evident din poeziile tale, nu nebun și sifilitic, luptător pentru o cauză nobilă, nu un neadaptat sau dezaxat cu capul în nori și un om puternic și influent, nu un îndrăgostit anonim cunoscut doar în cercurile literare. Am aflat și că ai învățat sanscrita și am făcut apoi corelația cu abundența de detalii și viziuni legate de planul spiritului, extrem de precise, genial așezate în versurile ce îți aparțin.

Am 16 ani și nu pretind că știu multe. Însă, cumva, sunt convins că nu ți-ar fi plăcut imaginea ta de acum. Știu că nu ți-ai fi dorit să fi auzit tot ce s-a spus despre tine, despre cum ți-a fost săpată viața, dezgolite amintirile, despre cum ai fost disecat și analizat. Niște minți străine ți-au umblat prin suflet, ți-au căutat temerile, dorințele, au încercat să-ți reînvie iubirile și să-ți interpreteze moartea. Și n-au reușit, n-au înțeles. În cazul în care ar fi făcut-o, atunci ar fi realizat că prin versurile „Nu voi sicriu bogat/ Podoabe și flamuri/ Ci-mi împletiți un pat/ Din veștede ramuri”, tu spuneai clar că nu-ți doreai ca, două secole mai târziu, să-ți vezi chipul tipărit pe bancnote și întinat prin mii de mâini, portretul expus pe holuri, să-ți auzi poeziile recitate timid de copii speriați că au sărit vreo strofă. Și, cu siguranță, nu ai fi vrut să vezi toate comentariile, pe care niște copii ceva mai mari le învață, fără ca măcar să-și dorească să le înțeleagă în fiecare an pentru a-și dovedi iubirea față de limba și țara căreia i-ai dăruit atâtea.

Ne cerem scuze dacă ți-am atribuit idei care nu îți aparțin sau dacă te-am transformat, fără voia ta, în salvatorul unui popor care, de multe ori, nu te merită și care caută să-și justifice orice acțiune folosindu-se, în mod eronat, de numele tău. Și, poate că, observând toate acestea din înălțimile tale cerești, din eternitatea pe care doar un geniu o poate atinge, te întrebi ce relevanță mai au vorbele tale acum, când lumea noastră nu mai seamănă cu cea pe care ți-o amintești. Simțim nevoia de dragoste, căutăm pe cineva căruia să ne dăruim întru totul, pe care să ne sprijinim, pe care să-l iubim cu toată ființa noastră: „O, moartea e-un chaos, o mare de stele/ Viața-i o boltă de vise rebele”.

Și prin toate aceste vise prin care navigăm zi de zi, poezia o păstrăm undeva în inima noastră, într-un buzunar bine ascuns, din care mai scoatem câte-un vers atunci când ne lovește hazardul, atunci când ne căutăm speranța. Apelăm la tine, Eminescu, de fiecare dată când pierdem câte-o bucățică din noi, când vrem să simțim, când credem că ne pierdem umanitatea. Pentru că, așa cum tu ne-ai dovedit-o într-un mod sublim, omul este, în esență, poezie.

Aș fi mândru să presar în următoarele secvențe unele întrebări apăsătoare și răspunsurile care m-au alinat, oferite de către tine de-a lungul timpului.

„- Ce-ți lipsește oare ție, blând copil, cu-a ta mărire?”

„- De-aș avea și eu o floare/ Mândră, dulce, răpitoare,/ Ca și florile din mai,/ Fiice dulce-a unui plai,/ Plai râzând cu iarbă verde,/ Ce se leagănă, se pierde,/ Unduind încetișor,/ Șoptind șoapte de amor”;

„- Te-ai întrebat vreodată ce este iubita pentru tine?” „- Este nota rătăcită/ Din cântarea sferelor,/ Ce eternă, neclintită/ Îngerii o cântă-n cor./ Ești ființa-armonioasă/ Ce-o gândi un serafim,/ Când pe lira-i tânguioasă/ Mâna cântecul divin”. Cu acest prilej, doresc să îți mărturisesc faptul că datorită ție am putut să gust din sentimentul de iubire și am ajuns să prețuiesc cu adevărat ființele care reprezintă frumosul.

„- Regreți copilăria?”

„- Unde ești, copilărie, cu pădurea ta cu tot?/ Departe sunt de tine și singur lângă foc,/ Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc,/ Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,/ Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit”.

Însă, inevitabil, au rămas câteva întrebări care își așteaptă, neliniștite, răspunsul:

„- Te-ai gândit vreodată că vei deveni un mare scriitor?”

„- Ce alte pasiuni mai ai în afară de citit și scrisul poemelor?”

„- Dacă ai avea posibilitatea de a conviețui în Epoca Contemporană, ai alege-o în locul Epocii Moderne?”

Sunt doar un sol al generațiilor mele, un oarecare, dar sunt cu sufletul împăcat că am avut ocazia de a-ți citi creațiile artistice de mare valoare, îmbrățișând astfel o schimbare majoră în viața mea și îți mulțumesc că răsari în fiecare zi în sufletul meu pentru a-mi călăuzi speranțele și dragostea.

Cu fruntea plecată, cu respect și admirație, cu un dor nespus, mă închin în fața ta, mărite geniu!

Ștefan-Andrei Inceu este câștigătorul Premiului Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj la Concursul de creație literară pentru elevi „Iuliu Suciu”, ediția a XXVI-a, decembrie 2022.