Spații, puncte, noduri, filme, Simona Ardelean
O abordare psihocritică a volumelor semnate de Simona Ardelean ar evidenția, cu siguranță, o interesantă coliniaritate, în ciuda polifonismului evident, a atmosferei sinestezice și a eterogenității tematice, care lasă cititorului, la finalul lecturii fiecărei cronici de film, senzația pe care doar ocheanul-caleidoscop al copilăriei ni-l oferea. Locus communis e, în cazul ei, într-o formulare aparent prozaică, scrisul cu toată ființa, căci nu sunt concediate, în timpul vizionării filmelor sau al consemnării profundelor meditații pe marginea acestora, nici fosta elevă sau studentă, nici actuala profesoară, nici pasionata de fotografie și călătorii, prin urmare, nicio fărâmă din autorul biografic, empiric sau din ceea ce autoarea numește „punctări personale ale experiențelor culturale care m-au modelat”.
Un aer pe care îl simțisem și în Cinegrafii, primul volum de cronici de film publicat în 2018, la Editura „Caiete Silvane”, Zalău se poate respira în Spații, puncte, noduri, filme. Apărută în decembrie 2021, la aceeași editură, cu sprijinul Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, cartea include 43 de cronici de film apărute, în ultimii patru ani, în revista „Caiete Silvane”. Nu despre o simplă reunire într-un volum a unor texte deja publicate e vorba aici, căci Simona Ardelean modifică abscisa, repoziționând, ca într-un sistem rectangular, cartezian, pe linia ordonatei, poate chiar a spiralei, fiecare cronică. Care sunt criteriile după care a repoziționat, în puzzle-ul complex al volumului, fiecare cronică, aflăm chiar de la autoare, hermeneut generos, cu sânge didactic. Evident, matrița e literară. După una marca Orașele invizibile, de Italo Calvino, prezentă în primul volum, a venit rândul Desenului din covor, al lui Henry James, care, prin culori și forme, oferă sens/sensuri structurii volumului și fiecărei cronici în parte. Cele cinci capitole distincte reunesc cronici ce converg spre elementele esențiale ale limbajului artistic, punctul, linia, forma și culoarea, ultima fiind utilizată, de această dată, ca substanță revelatoare, căci albul, roșul, argintiul sau albastrul amprentează nodurile volumului.
O microistorie subiectivă a ultimului secol de cinematografie poate fi volumul ce reunește texte ce se apleacă atent, sensibil, chiar luciferic asupra unor producții cinematografice mai mult sau mai puțin cunoscute, de la film mut, la producții 2020-2021, de la filme europene (unul singur e românesc), la filme apărute pe alte două continente, de la filme de artă, la filme ce abordează teme actuale. Un criteriu în alegerea filmelor despre care grăiește cred că e cel pe care l-am găsit strecurat discret, la finalul unei cronici: sunt selectate filmele care „grăiesc”, care „reușesc să te facă să le asculți și să-ți pui întrebări”. Și, într-adevăr, maniera în care alege să scrie despre filme-capodoperă sau filme-Cenușăreasă e una profund interogativă, căci nu despre răspunsuri pe care le oferă un film, despre etichete și sertare este vorba, ci despre întrebările existențiale pe care ni le generează sau le trezește din amorțire, despre amintiri și conexiuni voluntare sau, mai valoros, involuntare, despre ochiul pe care ni-l deschide/ne provoacă să-l deschidem în afară sau în(l)ăuntru.
Cred că marea calitate a cronicăresei-dantelărese e de a fi, în egală măsură, în 5000 de semne, deopotrivă extrem de analitică și de sintetică, simultan. Palierele interpretative sunt incredibil de variate; matematica, pictura, fotografia, literatura, muzica sunt doar câteva dintre cheile pe care le folosește în descifrarea semnificațiilor filmului. Lumina sau cromatica simbolică, fundalul muzical în deplină consonanță cu firul narativ sau cadrul, simetria scenelor sau contrastul perspectivelor, reverberațiile livrești, toate trădează acribia și intuiția, cultura și pasiunea. În plus, ceea ce place nespus e permanenta metamorfozare a limbajului, căci fiecare cronică uzează de un limbaj perfect asortat tematicii, atmosferei, lumii filmului descris, ca într-o izbutită încercare de îmbibare a penelului în/din matca filmului. Aceasta e dublată de o metamorfozare a unghiului de abordare, a construcției cronicii, evitând obositoarea asonanță formală, redundanța.
Astfel, aparatul critic e plasat, dovadă a unei ingenioase strategii, exact în locul în care cititorul are dispoziția, ba chiar dorința să cunoască aspecte mercantile sau „de budoar” ale filmului, ale vieții actorilor sau regizorilor (există, la finalul cărții, și un indice regizoral). Personajul sau firul roșu sunt evidențiate mai intens sau mai pal, în funcție de nodul pe care vrea să-l lumineze, autenticitatea sau iterativul, cauza sau consecințele transpar în măsura în care specificul dramei sau al comediei îl cere.
Ceea ce dă nota particulară a cronicilor e subtila glisare spre biografia personală sau a cititorului, căci nu suntem decât rareori privați de motivul personal, intim care a determinat alegerea unui film, perfect armonizat cu dominanta filmului: nevoia de împăcare cu momente fundamentale ale vieții, spiritul justițiar, modele și (nu) mode, ecuații cu mai multe necunoscute, alteritățile asumate. Nu o nevoie de exacerbare e aici, nici de satisfacere a actualei nevoi acute de voyeurism, ci, din nou, despre o lecție-pledoarie despre „De ce filmul?”.
Am convingerea că frumosul desen din covorul volumului e vizibil grație lupei aplecate peste orașele invizibile pe care ni le propune Simona Ardelean: orașul eseistului (și poate nu e de neglijat ideea de a publica o miniantologie de aforisme, cugetări preluate din cele două volume de cronici), orașul literatului, al pictorului, al fotografului, al psihologului și al celorlalți care, atât de frumos, o locuiesc.
+ There are no comments
Add yours