Colecționara de întrebări

Într-un peisaj poetic colorat și rafinat caracteristic sufletului său artistic, în care pictura și poezia se îngemănează, Luiza Cala își decodifică, într-o cheie lirică modernistă, plină de simboluri, trăirile și sentimentele erupte din adânc, transpuse în paginile unui volum intitulat intim Manuscrisele din inimă, apărut în anul 2022 la Editura Detectiv literar, cu o prefață semnată de scriitorul Emilian Marcu, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Cele cincizeci și opt de poezii rămân în același cadru stilistic deja cunoscut al poetei, estetica fiind legată de mare, trăirile interioare și multitudinea de stări și sentimente, cum ar fi cele de iubire, dezamăgire, tristețe, bucurie. Subiectele nu se dezmint de anterioarele afinități legendare și legături cu antichitatea romană și cea elenă, atât Zeii cât și personaje mitologice (minotaurul, pasărea alpha, șerpi sălbatici etc.), dar și legendele pe care le accesează poeta subliniind autenticitatea versurilor. „În mine cădeau zeii/ Prea obosiţi de înalt,/ Se ciondăneau/ Pe locul pretinselor/ Zile sacre/ Din adâncimea umană./ Pasărea alfa/ Descria programe/ Pe cerul fără de zei.”
Timpul ca și temă preferențială a poetei de la malul mării este un spațiu al analizei și reîntoarcerii la arhetip, la izvoare și esență. Poeta, prin alcătuire lirică, reconstituie contingența omului cu transcendentul, cesionând cititorului rădăcinile sale de baștină. „Catedrale albe înălţau zeii,/ Muritorii uitau/ Vecinătatea devenită miracol.// Coloanele zvelte/ Se împuterniceau/ În chemarea străbună,/ Peste zări se înălţa/ Templul timpului meu,/ Templul tuturor înaintaşilor…” (Templul timpului meu, p. 14). Motivul perenității, al trecerii irevocabile a timpului, este unul de profunzime, fapt subînțeles atât din titlurile poeziilor: Timpul bun, Timpul trăirii, cât și din imaginile artistice: „Vine o vreme a reamintirii,/ Vremea în care drămăluieşti/ Poveşti vechi,/ Planuri măreţe,/ Îţi aminteşti dansul ameţitor/ Care te-a dus în ziua de azi,/ Zi pecetluită cu multele aţe/ Pe care le-ai vrea pierdute,/ Uitate prin catedrala înaltă,/ Prin moscheea albastră,/ Prin stupa care adăposteşte/ Caznele tale” (Timpul trăirii, p. 80).
Starea preponderentă a volumului este de reflexie, majoritatea poeziilor terminându-se cu o invitație la meditație. Poeta Luiza Cala are o înclinație acerbă spre introspecție. Ea este o inedită „Colecţionară de întrebări./ Puţin interesantă, puţin bizară,/ Puţin a gândului”. Întrebările cu care încheie aproape fiecare poezie sunt reflexii asupra eului și ale sinelui cuprins pe toate fețele spiritului și ale cerebralului ca asistent al existenței. Această retorică gravitează în jurul „principiului eteric care e identificabil cu viața în sine și în care se manifestă dimpreună Brahma (Legea; primul Logos), Avidya (Neființa, Irealul; al doilea Logos), și Mhat (Ideațiunea; al treilea Logos), o trinitate similară celei din Creștinism (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh)” (Iulian Chivu), chiar dacă Luiza Cala nu este o poetă axată pe subiecte religioase, existențial vorbind, dar având o credință de fond, Dumnezeu fiind martor și sprijin încercărilor vieții. Enumăr câteva dintre aceste interogații: „Sunt între alfa şi omega?”, „De ce avea Othello buze groase?”, „Unde s-a pierdut făuritorul?”, „Sau intenţia se transformase în eu?”, „Unde e simțirea întreagă?”, „Uitarea are termen de garanţie?”, „Mă întomnez?”, „Eram Eva sau marele șarpe?”, „Nu știu cine sunt?!”, „Pietrele Tebei mai sunt?”, „Se mai iubește pe jumătate?” etc.
Tristețea se inserează în atmosfera lirică precum fumul gros al unui incendiu stins cu forța și ai cărui tăciuni încă sunt fierbinți. Plecarea timpurie a persoanei iubite marchează fără echivoc inima poetei. „Ploua perfid,/ Ca în ziua în care/ Ai murit./ Ploile tălmăcite/ De ciudate întâmplări/ Îmi populează/ Viitorul şi prezentul/ Devenit deja trecut./ Nu le urăsc,/ Ploile mă fac curioasă,/ Îmi lasă rănile deschise,/ Doar ca un răsfăţ mărunt,/ Fără durere.// Poţi descifra manuscrisul?” (Ploile mă fac curioasă, p. 61). Manuscrisul pe care ni-l oferă spre studiu instanța nu este altul decât inima sa, cu tristeți, dezamăgiri, întrebări, răzvrătiri, dar niciodată renunțări. Toate aceste trăiri fac obiectul poeziilor scrise cu o anumită sacralitate. „Pe lângă scrierile în alfabet latin/ Mai am şi manuscrisele sacre/ Aduse de nevăzuţii/ Care mă însoţesc./ …/ Literele scad sau cresc/ După cum răsare şi apune/ …/ Mijesc puţin ochii,/ Doar cât să nu pierd/ Gustul miraculos/ Al alfabetului,/ Al alfabetului sacru/ În care sunt scrise/ Manuscrisele din inima mea” (Manuscrisele din inimă, p. 112).
Caracteristică întregii opere artistice a Luizei Cala, fie că vorbim despre pictură sau poezie, este înclinația ei de a transforma fiecare sentiment, chiar și pe cele ale unei ipotetice iubiri, în artă. Prinsă între stări confuze, instanța duce o luptă între încredere și deziluzie, în epopeea vieții trecând de la întuneric la lumină prin spirala creației.
„În interiorul meu/ Locuieşte o lebădă albă./ Uneori este neagră,/ Alteori este blândă,/ Sau nebună,/ Luminată, mătăsoasă,/ Sau lebădă./ Dâmb născător de nimb/ Luminează pana sacră/ Până mă locuieşte/ O lebădă albă,/ O epopee/ Sau… lebădă” (Sau… lebădă, p. 92).
O notă de neomodernism o aduce „ludicul, ironia, distanţarea de imediat, [care] de cele mai multe ori, conturează o lume în care te poţi întreba, fără teama de a deveni ridicol: De ce avea Ohtello (!) buze groase? În interiorul acestei întrebări, manuscrisele capătă o rezonanţă cu totul specială” (Emilian Marcu – Poezia Luizei Cala, ca o lebădă albă pe ape, p. 6).
Poetul este contemporan în primul rând cu clipa curentă și mai apoi cu veșnicia. Astfel poeziile devin spovedanii, rugăciuni, tablouri lirice ale sufletului autorului. Lumina poeziilor Luizei Cala vine din farmecul unui prezent plin de înțelepciune, sprijinit pe ruinele unui trecut devastator. Mărturie a tuturor experiențelor prin care a trecut, dar și a iluminării pe care a dobândit-o, sunt Manuscrisele din inimă, pe care le-a înveșnicit în cuvinte pline de har, capabile să se perpetueze spre viitor și să lase urme incontestabile în conștiința cititorului.