Mașinile au început să vorbească. Ele scriu texte, dau răspunsuri, compun poezii, generează predici. Dincolo de mirajul tehnologic, ceva rămâne neliniștitor: cuvântul lor, oricât de ordonat, nu poartă experiență, nu poartă trăire, nu poartă răspundere.
Omilia, așa cum a fost înțeleasă de-a lungul veacurilor, nu este o simplă explicație, ci o asumare a Cuvântului. Ea vine dintr-o inimă vie care a gustat din adevăr și îl transmite mai departe. Predicatorul nu rostește doar fraze: el își pune întreaga viață în balanță. În vocea lui răsună rugăciuni nerostite, nopți de căutare, bucurii și dureri adunate într-o singură respirație. De aceea, omilia atinge sufletul – pentru că poartă pecetea unei întâlniri reale cu ceva mai mare decât noi.
Poliloghia, dimpotrivă, este zgomot. E vântul care mișcă frunzele fără să le dea rădăcini, e fluxul nesfârșit de vorbe ce umplu ecranele, dar nu lasă urme. În poliloghie, cuvintele se succed fără greutate, fără responsabilitate. E discursul care se naște din algoritm și moare în uitare.
Între omilie și poliloghie se cască o prăpastie: una e cuvânt revelat, cealaltă e cuvânt generat. Una se sprijină pe taina unei întâlniri, cealaltă pe calculul rece al probabilităților. Omilia spune:„Am văzut, am trăit, am înțeles și îți dau și ție”, asemenea mărturiei apostolice:„Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții” (1 Ioan 1,1-3). Poliloghia, însă, doar repetă, fără să-și asume, fără să mărturisească.
Și totuși, forța omiliei nu stă doar în experiența personală a predicatorului, ci și în darul Duhului Sfânt. „Nu vă îngrijiți cum sau ce veți vorbi; căci vi se va da vouă în ceasul acela ce să spuneți. Fiindcă nu voi sunteți cei ce vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru Care grăiește întru voi” (Matei 10,19-20). Predicatorul nu rămâne doar un vorbitor inspirat, ci devine vas al Duhului.
De aceea, inteligența artificială nu poate deveni un predicator, pentru că orice ar genera, rămâne doar poliloghie – zgomot frumos împachetat, dar gol de viață.
Adevărata întrebare este dacă noi mai știm să deosebim vocea care zidește de ecoul care amețește. Într-o lume plină de poliloghie, singurul act de rezistență culturală și spirituală este să rămânem atenți la cuvântul viu, rostit cu tremur și cu pasiune, insuflat de Duhul și asumat de om. Numai acolo cuvântul încetează să fie limbaj și devine revelație.
